Notițe despre bătrînețe

Inevitabil, tema mă urmărește. Și dacă o abordez, nimeni nu mă (mai) poate acuza de incompetență... În plus, două evenimente ale momentului mă îndeamnă la comentariu: Dilema veche a renăscut cu titlul ei originar: Dilema. S-ar zice, cu alte cuvinte, că a evacuat conotația vîrstei, pentru a recupera neutralitatea atemporală a obîrșiei. Tot în anul acesta, Institutul de Studii Avansate pe care l-am fondat, la București, sub numele „New Europe College” sărbătorește 30 de ani de existență. S-ar zice că, încet-încet, devine vechea „nouă Europă”... Dintr-odată, mă simt îndemnat să reflectez asupra acestei alternanțe a timpului și să răsfoiesc interogativ însemnări mai vechi și mai noi (iarăși amîndouă!) despre provocarea bătrîneții. Împărtășesc cititorilor cîteva dintre ele.

*

Mai întîi, un citat simpatic din psihologul american James Hillman: „A fi bătrîn e o aventură. Să ieși din cadă și să alergi la telefon, sau pur și simplu să cobori cîteva trepte, implică tot atîtea riscuri ca o călătorie prin deșertul Gobi, călare pe o cămilă. Altădată, cînd ne ajutau picioarele, coboram scările rapid și eram deîndată la ușă. Acum însă, cine știe cînd ne lasă, în mod perfid, genunchii și cînd vom rata, la coborîre, o treaptă. Altădată, învățam de la vulpi și șoimi; astăzi, învățătoarele și învățătorii noștri sînt morsele, broaștele țestoase și elanii înnămoliți în mlaștini. Aventura lentorii”.

*

În engleză și germană, bătrînețea nu se exprimă ca referință la vîrsta tîrzie, ci, pur și simplu, ca termen generic pentru „vîrstă”. Englezul te întreabă: „How old are you?”. Ca și neamțul: „Wie alt bist du?”. Pe românește: „Cîți ani ai?”. Iar răspunsul este de genul „I am 2, 3, 15, 40, 70 years old”. Ceea ce înseamnă că „bătrînețea” începe de cînd te naști! A veni pe lume echivalează cu a începe un proces de îmbătrînire, cu sfîrșitul aferent... „Sînt bătrîn de cinci ani” – declară, politicos, puștiul din fața ta. Un răspuns plin de... metafizică.

*

Vestea bună e că, statistic vorbind, speranța de viață e în creștere. Iată o informație despre situația din Franța: în 1950, în întreaga țară existau 200 de centenari. În 1990 se ajunsese la un număr de 4.000. Iar pentru 2050 se estimează o sumă de 150.000. E drept că ne izbim și de o neașteptată „discriminare”: în numărătoarea cu pricina, doamnele predomină cantitativ...

*

Dar istoria înregistrează și alte tipuri de discriminări. În Roma antică (și în Evul Mediu), iritarea față de implicarea politică (prin influență sau vot) a bătrînilor a stîrnit sloganul: „Sexagenarios da ponte!” (să fie aruncați de pe pod). O mentalitate care reapare, spectaculos, în Parisul  „revoluționar” din 1968: „Să nu avem încredere în cei care au mai mult de 30 de ani!”. Mai crudă încă este reglementarea Evului Mediu creștin privind despăgubirile juridice în bani ale unor crime: dacă omorai un ins de 20 pînă la 50 de ani, îți puteai răscumpăra păcatul plătind 300 de galbeni. Dacă victima depășea 65 de ani, scăpai cu 100.

*

Există însă și viziuni mai „nobile”, mai încurajatoare, despre bătrînețe. Alexandru Paleologu vorbea cu emoție despre frumoasa experiență a „buniciei” ca privilegiu al vîrstei înaintate. Adăuga, cu umor, și că faptul de a fi bătrîn te ajută să scapi de obligații antipatice. Cînd te plictisești la o agapă, te poți retrage pe motiv de oboseală (senilă), de șubrezenie trucată! Noica avea o observație încă și mai radicală: la bătrînețe scapi, de pildă, constata el, de diverse hărțuieli organice: presiunea erotică, anexele dureroase (durerile de dinți, de pildă: 32 de dinți, 32 de dușmani – nu-i mai ai, ești salvat!) etc. Cît despre apropierea morții, tot Noica observa mirat: „Se moare de milioane de ani și lumea nu s-a obișnuit încă să priceapă situația...”. Bătrînețea are și avantajul de a putea, în sfîrșit, să savureze răgazul. Starea de „otium” e odihnitoare și răsplătitoare.

*

Ioan Gură de Aur, ca și Chiril al Alexandriei, inventariau „creștinește” păcatele bătrîneții: morocănoșenia, pregetul, prezumția, nemișcarea. Invers, Origen e mai atent la virtuți: puritatea inimii, sinceritatea sufletului, aptitudinea de a înțelege. Dar Cicero fusese mai nuanțat (De Senectute): „Nu vîrsta e vinovată, ci moravurile”. Și apoi, există bătrîni și bătrîni. Nu toate vinurile se acresc cu trecerea timpului... Agricultorul nu are motive să se plîngă că a venit iarna.

*

Creativitatea nu e neapărat afectată de îmbătrînire. Tițian a murit de ciumă la 86 de ani, dar a fost hiperactiv și după 70. La fel, Picasso (mort la 92 de ani), Bach și alții. Trist e mai curînd sfîrșitul prematur al unor valori masive, ale căror realizări meritau un destin mai generos. Nu-ți vine să crezi și să accepți că Rafael a murit la 37 de ani, Eminescu la 39, Novalis la 23, Mozart la 35, Pascal la 39. Și poate că atunci cînd te temi, omenește, să n-o pățești prea devreme, e mai înțelept să te gîndești la asemenea destine și să te întrebi cine te crezi, ca să trăiești mai mult decît ei...

*

Evident, toate aceste frînturi sînt doza minimală de înțelepciuni pe care o putem invoca. Poate mai continuăm. Vom ajunge, între altele, la cuvîntul „Ava” („Abba”), „bătrîn”, apelativul cu care sînt desemnați călugării cu rol de „punte”, de ghizi spre lumea de dincolo...