De ce iubim șarlatanii?

În „Piticul Cinabru”, E.T.A. Hoffmann spune povestea unui om lipsit de orice calitate fizică, morală sau intelectuală care, grație vrăjii unei zîne miloase, ajunge în elita societății. Zîna aruncă un voal peste mințile și inimile oamenilor, astfel încît să perceapă urîțenia Piticului Cinabru drept frumusețe, goliciunea sa sufletească drept noblețe, zgîrcenia lui drept generozitate. Oamenii, orbiți, nu mai văd lighioana, ci un tînăr rafinat. Mîrîiturile lui Cinabru le iau ca pe un rar dar al conversației. Bestia ajunge, grație hipnozei în masă, la cele mai înalte onoruri. Devine chiar ministrul principatului și, deși sărăcește țara, înrobind și batjocorind oamenii, supușii acceptă chinurile cu bucurie și lipsurile cu recunoștință. Tiranul devine erou.

Precum în majoritatea basmelor, binele învinge, vraja este destrămată. Trezindu-se la realitate, oamenii sînt îngroziți: cum au putut să perceapă un monstru drept un binefăcător? Groaza unora se transformă în furie. Alții, însă, își transformă mînia în nostalgie: deși eliberați de vrajă, preferă să rămînă ancorați în iluzie și oftează după „bietul Cinabru” care, totuși, „nu a fost chiar atît de rău”.

Basmul, scris în 1819, este o satiră la adresa adoratorilor imposturii. Deși Hoffmann oferă circumstanțe atenuante oamenilor (au fost vrăjiți de o zînă), cercetătorii explică seducția exercitată de impostori.

În 1934, psihanalista Helene Deutsch, fondatoarea Institutului Psihanalitic din Viena, a descris tipul de personalitate „Als ob” („ca și cum“), referindu-se la acei indivizi care, deși profund inautentici, sînt perfect integrați în societate, au parte de relații normale cu cei din jur, fără să lase impresia de falsitate. Impostorul este o persoană extrem de atentă la cerințele sociale și extrem de abilă în a se plia acestora, iar aparența sa de normalitate vine din exhibarea unui eu fals. Deși dă senzația unui om fascinant, psihicul unui impostor se află însă în stadiul infantil căci această persoană doar imită lumea adulților. Jucînd un rol perpetuu, nu își mai dezvoltă o personalitate, fiindu-i mult mai ușor să recurgă la mimetismul unor formule de succes.

Or, societatea în care trăim nu marșează oare pe mimetismul succesului? „Fiecare societate are impostorii pe care îi merită”, a afirmat Roland Gori, profesor de psihopatologie la Universitatea Aix-Marseille, din Franța. Gori a studiat îndelung fenomenul psihosocial al imposturii, observînd că, deși, impostorul a existat dintotdeauna, astăzi vorbim de adevărate simptome de impostură. Noile valori ale societăților democratice nu se mai bazează pe calitate și fond, ci pe cantitate și formă. Astăzi rating-ul contează, armata de susținători virtuali contează. Un articol de presă nu mai e evaluat din punct de vedere al calității, nu mai contează formarea gîndirii critice, ci numărul de vizualizări. O logică de rating care, potrivit lui Gori, seamănă cu un Cal Troian oferit societății.

Ralf Ottermann, sociolog german, susține, în lucrarea sa Soziologie des Betrugs (Sociologia imposturii), că impostura se instaurează, mai ales, în societăți aflate în derivă. La nivel politic, nevoia oamenilor de stabilitate e speculată prin promisiuni de mai bine din partea candidaților. Aceștia sînt însă mînați nu de dragul alegătorilor, ci de captarea puterii. În campaniile electorale, se inventează competențe care nu există, invocîndu-se principii, care sînt încălcate imediat ce se obține puterea. De cealaltă parte, a electoratului, cetățenii unor societăți predispuse la valorizarea non-valorilor au nevoie să creadă că alegerile lor au fost cele bune și continuă să-și susțină aleșii, în ciuda faptului că aceștia nu și-au ținut promisiunile. Alegerile lor îi validează în mod direct, drept urmare vor căuta mereu scuze, circumstanțe atenuante, motivații.

În 1951, doi sociologii americani, Donald Cressey și Edwin Sutherland, depisteză trei piloni ai imposturii: presiune, oportunitate, justificare. Pilonii se susțin unul pe altul, ca într-un joc de domino, iar pentru ca acest joc să fie întrerupt, pilonul cel mai important care trebuie înlăturat este cel al oportunității. Cu alte cuvinte, să nu mai existe alte șanse de succes decît cele bazate pe merit și pe calități demonstrate.

Însă, trăind într-o societate din ce în ce mai vrăjită de algoritmii rețelelor sociale și sedusă de lenea intelectuală, cine mai vrea să-și cîștige locul sub soare prin merit? Nu e mai de preferat un reflector, care ne face orbi la incompetența altuia, de vreme ce impostura unuia poate fi o oportunitate și pentru impostura proprie? (Stela Giurgeanu)