Ei, infailibilii

# Salman Rushdie, Cuțitul, traducere de Dana Crăciun, Editura Polirom, 2024.

# Salman Rushdie, Joseph Anton, traducere de Dana Crăciun, Editura Polirom, 2012.

Într-unul dintre cele mai celebre eseuri ale sale, Isaiah Berlin distingea între două concepte fundamentale de libertate; înainte de a ajunge să le discut, însă, în legătură cu volumul de memorii Cuțitul, al lui Salman Rushdie, trebuie amintit că Berlin deschide eseul cu afirmația că „n-a existat probabil perioadă a istoriei moderne în care un număr atît de mare de ființe umane, atît în Est, cît și în Vest, să fi avut ideile, și adesea chiar viețile, atît de profund modificate, iar în unele cazuri date violent peste cap de doctrinele sociale și politice susținute cu fanatism” („Două concepte de libertate”, în Cinci eseuri despre libertate și alte scrieri, traducere de Laurențiu Ștefan, Editura Humanitas).

Afirmația pare, citită acum, oarecum stranie: de la finele anilor ’60, cînd au fost publicate aceste eseuri și pînă la fatwa din 1989, emisă de ayatollah-ul Khomeini asupra numelui lui Salman Rushdie, ceva s-a schimbat radical în ordinea lumii, și nu doar în cea politică și socială. Îndrăznesc să afirm de la bun început că cea mai radicală schimbare s-ar traduce prin ficționalizarea treptată a realității, ceea ce a dus – în domeniul pe care-l discutăm aici – la o paradoxală deficționalizare a literaturii. După repoziționarea politică a Europei post-’89 am asistat la cea mai importantă revitalizare a religiilor monoteiste de dinainte de Iluminism, care a venit mînă în mînă cu renașterea naționalismelor și populismelor de toate tipurile.

Isaiah Berlin descria două tipuri de libertate: libertatea „negativă”, caracterizată (vulgarizez!) prin intruziunea celuilalt în domeniul propriei mele de libertăți de alegere, și cea „pozitivă”, reductibilă la autoguvernare, libertatea de a fi propriu-ți stăpîn (cele două par a fi similare, însă evoluția lor istorică a fost diferită). Acum, face obiectul unui paradox că cele două pot deveni interșanjabile în momentul în care aprofundăm multiplele situații în care libertatea „pozitivă” devine „negativă” prin intruziunea unor elemente incontrolabile, de multe ori chiar subsumate eului: sînt o ființă rațională, liberă, dar cad adesea pradă instinctelor sau eului inferior, ceea ce-mi răpește libertatea. Este o situație exploatată pe larg de Bertrand Russell în În căutarea fericirii (Editura Humanitas).

Mă interesează în mod deosebit această ambiguizare a limitelor dintre cele două tipuri de libertate pentru că, în cazul lui Rushdie, ea devine aproape o constrîngere. Dacă presupunem – sau definim – atentatul asupra vieții cuiva ca încălcare „absolută” a libertății, putem spune că în cazul Rushdie avem de-a face cu o încălcare a libertății de expresie urmată de încălcarea libertății de a trăi. Totul pornind de la ceea ce John Stuart Mill numea, în Despre libertate, „presupunerea infailibilității”, în cazul de față infailibilitatea propriei ficțiuni, cea religioasă.

Dar pașii făcuți în domeniul absurdului nu se opresc aici: nu e vorba doar despre o condamnare la moarte venită din partea unui lider religios al unei comunități ce crede în adevărul unei cărți revelate, condamnare aruncată asupra autorului unui roman care, în cadrul limitelor propriei ficțiuni, pune sub semnul îndoielii caracterul divin al acelei revelații – mîna care a mînuit de 15 ori cuțitul, care l-a înfipt în ochiul, mîna, pieptul, gîtul acelui scriitor, aparținea unui tînăr care nu citise nici două pagini din respectivul roman, dar se hotărîse să comită actul criminal uitîndu-se la niște videoclipuri de pe YouTube. Silueta aceea întunecată care a urcat în fugă pe scena unde Rushdie urma să susțină o conferință era a unui tînăr care se radicalizase pe Internet și în urma unei excursii în Liban. E straniu că metoda aleasă de el, care implica o armă albă, a fost pusă în practică în țara care preferă armele de foc, și ele asimilate libertății individuale, a celei de a-ți apăra viața.

Și, ca să închei acest excurs într-un paradox, dacă Schopenhauer avea dreptate și libertatea totală este dată doar de moarte, atunci cel care atentează plenar la libertatea ta este cel care ți-o poate reda, la fel de plenar. Numai că acesta va rămîne un simplu paradox demontabil.

Un demers febril

Așa cum scria Rushdie în secțiunea dedicată „anilor ciumei” din volumul de eseuri Dincolo de limite, persecuția religioasă nu este niciodată o problemă de moralitate, ci una de putere. Afirmația lui Rushdie vine din tradiția eticii lui Spinoza, care scria, tot sub amenințarea „presupunerii infailibilității”, că numește moralitate „dorința de a face bine, care se naște din faptul că trăim conduși de rațiune”. Și ce anume ar fi moral la voința ce pune în mișcare Cuțitul?

Cuțitul face pereche, din păcate, cu volumul de memorii Joseph Anton, publicat acum doisprezece ani. Spun „din păcate” pentru că Joseph Anton părea să fi fost piatra tombală așezată peste întreaga afacere fatwa, un jurnal din anii ciumei, transformat de trecerea timpului și de utilizarea persoanei a treia într-un experiment memorialistic. Cuțitul, în schimb, este o carte-reacție, un demers febril, o încercare de a înțelege ceva de neînțeles, dar și una de depășire a terorii trăite de autor începînd cu momentul în care și-a văzut atacatorul urcînd scena în fugă, spre el, și terminînd cu lunga, anevoioasa și incompleta lui recuperare.

Prin urmare, se simte o notă de „urgență” care străbate rîndurile, dar și o fragilitate care lipsea în Joseph Anton, o carte foarte sofisticată, plină de orgoliu, dedicată prieteniei, dar unde se și plăteau destule polițe. Cuțitul este și o carte de dragoste (J.A. era mai curînd una a despărțirilor), pentru că este străbătută pe fiecare pagină de iubirea și recunoștința autorului față de soția lui. E cumva acolo și o vinovăție a celui care s-a aflat, fără voia lui, la originea unei dureri inexprimabile. Mai e și o carte a disparițiilor – un Martin Amis chinuit de cancer, care avea să se stingă apoi, un Paul Auster, măcinat de aceeași boală și care a murit săptămîna trecută, chiar în ziua în care am început să scriu acest eseu. Dat fiind că am citit cu puțină vreme în urmă Inside Story, ultimul „roman” al lui Martin Amis (Editura Pandora M), nu pot să nu compar aceste două volume de memorii: unul, concentrat exclusiv asupra morții unor oameni dragi (prietenul, mentorul, tatăl), celălalt, plin de durere, de furie, dar și de dragoste, toate clocotind în interior. Pare că pierderea unui ochi în timpul atacului a făcut ca privirea lui Rushdie să se orienteze cu mai multă hotărîre spre sine.  

Cuțitul este expresia libertății. Pare că această libertate devine, pe lîngă scop al luptei, chiar o armă împotriva ignoranței, a violenței și a orbirii: manifest împotriva tuturor acestora, Cuțitul este și calea prin care poate fi depășită grozăvia întregii situații. Și, pe alocuri, cînd în paginile ei transpare orgoliul nemăsurat al autorului, așa cum apărea și în Joseph Anton, totul pare să fi revenit la normal. Numai că așa ceva nu se mai poate întîmpla. Așa cum scrie Rushdie, Versetele satanice începuse în sfîrșit să fie citită „ca literatură”, cînd a avut loc acest atac, care readuce literatura în parametrii realității ficționalizate.

Trebuie spus că, de fapt, Cuțitul înseamnă mai multe cărți: în primul rînd, este o rememorare în detaliu a atacului, apoi relatarea chinuitoare a perioadei următoare, cînd scriitorul a atîrnat între viață și moarte. Este povestea de dragoste dintre Rushdie și soția lui, poeta americană Rachel Eliza Griffiths, iubire apărută în viața unui Rushdie mulțumit cu propria burlăcie. Este dialogul-interogatoriu imaginar dintre victimă și A. (Asasinul-Animal). Este și o revenire la literatură, din domeniul morții – nu întîmplător cele două părți ale cărții se intitulează „Îngerul morții” și „Îngerul vieții”.

Această multitudine de teme atrage după sine și un amalgam stilistic uneori iritant (trecerea de la detaliul scabros, al corpului sfîșiat, la dragostea exaltată declarativ, la interogația filosofică, la relatarea rece). Cartea este cu adevărat bună atunci cînd face o relatare viscerală a evenimentelor, cînd își trage sevele din realitate: intubarea cu ventilatorul este ca și cum „ți s-ar îndesa pe gît în jos coada unui tatu”, ochiul scos, „îngrozitor de bulbucat”, atîrnă „pe față ca un ou fiert mare”, secția de traumatologie a spitalului este sfîșiată noaptea de urletele muribunzilor care cerșesc liniștea și alinarea durerii. Pe lîngă corp îi atîrnă tot felul de pungi în care se adună lichidele drenate. Rănile îi sînt prinse în copci și în general arată atît de rău încît nimeni nu-l lasă să se privească în oglindă.

În contrapunct, însă, Rushdie așază amănunte care adaugă un aer jucăuș aparent involuntar (Rushdie este fan Lege & Ordine; deși știe că nu e tocmai bine, comandă cărțile de pe Amazon, iar cecul primit pentru conferința pe care urma s-o susțină cînd a fost atacat era destinat unui sistem nou de aer condiționat).

Am deschis acest mini-eseu referindu-mă la cele două libertăți definite de Isaiah Berlin, tocmai pentru că atitudinea lui Salman Rushdie în Cuțitul este una de constantă echilibristică întru apărarea ambelor: pe de o parte, simplul act al supraviețuirii este o lovitură dată încălcării libertății „negative”, actul scrierii și al afirmării orgoliului este o lovitură dată tot acestei libertăți, pe cînd afirmarea cu tărie a libertății literaturii este chiar rădăcina din care se nutrește libertatea „pozitivă”. Atîta timp cît aceste două libertăți sînt susținute, cuțitul oricărui terorist din lume va întîlni în calea sa cea mai rezistentă lamă inventată vreodată, un aliaj din cele mai nobile metale: inteligența, talentul, umorul, ironia. Adică tot ce urăște mai mult un om, să-i spunem A., care își culege înțelepciunea de pe YouTube. Un infailibil. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor, traducător și editor. Ultima carte publicată: Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (împreună cu Vasile Ernu), Editura Trei, 2023.

Foto: Rachel Eliza Griffiths, 2024