Și premiul Pritzker 2024 merge la...

Ryken Yamamoto. Motivația juriului condus de Alejandro Aravena, el însuși laureat al prestigiosului premiu în 2016, a fost faptul că „una dintre nevoile cele mai stringente ale viitorului orașelor este ca, prin arhitectură, să se creeze posibilitatea ca oamenii să stea împreună și să interacționeze. Prin estomparea delicată a hotarului dintre public și privat, Yamamoto contribuie  pozitiv, dincolo de cerințe, la bunăstarea comunităților. El este un arhitect care ne redă încrederea și care aduce demnitate în viața de zi cu zi a utilizatorilor”. Într-adevăr, opera construită a arhitectului japonez, indiferent de dimensiunea programului de arhitectură abordat, vorbește despre comunicare, umanitate, echilibru, liniște și respect și mă voi opri, în cele ce urmează, asupra a două proiecte care ilustrează aceste calități definitorii pentru arhitectura lui Yamamoto.

Primul, numit simplu Gazebo, adică Chioșcul, este chiar locuința arhitectului, imaginată în 1986. Aceasta reprezintă o reacție la demolarea unor locuințe vechi pentru lărgirea străzilor destinate circulației auto, decizie a municipalității în măsură să limiteze interacțiunile firești dintre vecini. De aceea, locuința lui Yamamoto „trăiește” la etajele superioare, acolo unde lumina pătrunde pe terase aflate la niveluri diferite, acoperite cu copertine ușoare, specifice mai degrabă arhitecturii peisagistice decît celei rezidențiale, ce adăpostesc camere de mici dimensiuni, disociate unele de altele ca pavilioane independente. „Pot vedea acoperișul casei cu trei niveluri de vizavi, plină cu plantele cele mai diverse. Schimb salutări cu doamna în vîrstă care le udă sau care pune rufe la uscat. (...) Viața de zi cu zi a comunității locale s-a mutat la etajul al treilea”, mărturisește autorul. Prin arhitectura propriei case, el a încercat să recupereze acea valoare inestimabilă, dar atît de ușor de distrus, a spiritului comunitar, a posibilității de a-ți cunoaște vecinii, de a-i ajuta și înțelege.

Al doilea proiect este un cartier de 100 de locuințe ieftine în Coreea de Sud. Fidel acelorași principii, Yamamoto a grupat locuințele în grupuri de circa 10 case, astfel încît locuitorii lor să se poată cunoaște între ei. Concepția întregului cartier este originală, viața socială desfășurîndu-se la etajul 1, acolo unde o terasă circulabilă amplă leagă toate locuințele, conectînd spațiile destinate hobby-urilor ale acestora. Camerele etajului 1 sînt vitrate în întregime, putînd fi obturate după bunul plac al utilizatorilor. Deși locuințele sînt asemănătoare formal, ele aparțin cîtorva tipologii diferite care pot acomoda stiluri de viață diverse. Construit în 2010, cartierul a fost transformat de locuitori, care au particularizat zonele comune aflate în proximitatea propriei locuințe prin acte de bricolaj, prin introducerea de partiții și pavimente diferite, prin amplasarea de plante și alte obiecte care arată însușirea spațiului de către utilizatori. Grija cea mai mare a arhitectului a fost schimbarea abordării tradiționale a locuințelor sociale, înlocuind accentul pus în mod obișnuit pe asigurarea izolării cu cel pus pe înlesnirea comunicării și interacțiunii, acestea fiind ingredientele-cheie ale unei comunități vibrante, în care oamenii se cunosc, se respectă și se susțin reciproc.

Idealismul lui Yamamoto, evident în toate proiectele sale, primește, iată, cea mai înaltă distincție a lumii arhitecturii. Nu cred că acesta a fost vreodată scopul arhitectului japonez. Dar, dacă acest premiu i-a fost conferit, eu zic că avem motive să ne bucurăm, nu neapărat pentru el, ci pentru arhitectura bună, adică aceea care face bine oamenilor și care, ocazional, răzbate de sub crusta groasă, rece și tare a societății de consum, a spectacolului gratuit, a dezumanizării și grandomaniei.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.