Viața și literatura bună

La fel ca oamenii, amanții sînt de multe feluri, unii pot fi mai mult amanți, iar alții se pot juca de-a amanții. Există amanți totali (de la Eminescu pînă la amantul Pasiunii simple a lui Annie Ernaux), amanți generoși, disponibili, amanți care își execută ireproșabil sarcinile, prezenți în budoar și în afara lui, amanți asumați, amanți-amanți cărora „le-ai putea scrie infinite scrisori, să-ți alegi toaleta și machiajele, să pui flori în vază, să-ți notezi toate subiectele de discuție, care crezi că ar putea să-l intereseze”. Așa se vorbește în literatură despre acești amanți. Însă literatura și istoriile intime ale scriitorilor înfățișează multe alte tipuri de amantlîc, care n-ar onora nici un infidel: am putut citi de-a lungul istoriei despre amanți naivi și ratați precum Bradley Grant din recentul roman Crossroads de J. Franzen, despre amantlîcuri „reale”, temerare și longevive cum a avut Lucian Blaga sau precum a fost cuplul E. Lovinescu și Ioana Postelnicu, despre unele obsesive și spasmodice precum a fost relația Mariei Cantacuzino cu Nae Ionescu, aventuri ocazionale pe care le practicau unii ca Mihail Sebastian, Camil Petrescu sau Leny Caler; amanți incapabili de amantlîc precum Constantin Noica sau Mircea Eliade. O perspectivă panoramică asupra istoriei intime a intelectualilor ar arăta aproape sigur că scriitorii au ocupat cele mai înalte poziții pe meterezele „infidelității”. Dar la fel de bine am putea spune că cele mai autentice și non-tranzacționale amantlîcuri au aparținut tot oamenilor de litere.

Dar literatura e ficțiune și nu putem băga mîna în foc dacă acești amanți chiar au existat în forma în care ne-o imaginăm noi. Însă un lucru e sigur aici: e locul în care se vorbește poate cel mai mult despre amanți și amante. Și știm sigur că amanții care au făcut literatură și-au hrănit manuscrisele prin supralicitarea temei infidelității, pe de o parte, și tot de atîtea ori s-au eschivat invocînd granițele dintre ficțiune și realitate. Filmul din 2021 al lui Arnaud Desplechin, Tromperie (ecranizare după romanul Deception al lui Philip Roth), vorbește exact despre dorința unui scriitor de a fi adorat, despre amantlîcul lui manipulant, lung și chinuitor, care e reciclat în munca literară și eșuează lamentabil prin explicații naratologice oferite soției la final. Dincoace de ficțiune, e fantastic cum scriitorilor le-a ieșit totuși cel mai bine să sustragă infidelitatea de sub toate instanțele moraliste și să o ferească de biciul eticii sociale, camuflînd-o sub mantra inspirației.

Pe lîngă sisteme filozofice și literatură, Lucian Blaga a trăit (în paralel cu căsnicia sa, firește) iubirea pentru multe alte femei. Relațiile extraconjugale ale lui Blaga nu purtau nici măcar o fărîmă de minciună, așa cum indică dicționarele despre amantlîc (căci asta înseamnă, de fapt: minciună, disimulare și tot ce implică înșelatul). Blaga, în schimb, fusese un amant prezent și generos, iar dacă grija pentru celălalt este expresia ultimă a iubirii, atunci am putea spune că Blaga și-a iubit autentic amantele. În corespondența cu Domnița (Vania Gherghinescu) regăsim un Blaga nu doar amorezat, corespondența celor doi este un pur discurs despre îndrăgostire. Să-l urmărești mereu cu gîndul pe celălalt: „Cu ce-ți petreci oare vremea acum, Domniță? E tocmai ora soarelui de amiazi – Tu ești probabil întinsă pe pat, în amiaza Ta”; grijă: „Sentimentul singurătății din scrisorile tale mi-a cam sfîrtecat inima”; dorință și multă forță emoțională: „Stai în pat cu ochii în sus? Și cam ce visezi, mă rog, Măria Ta? Ce n-aș da să văd acel joc de caleidoscop?”. Și ca orice iubire clandestină, seninătatea sentimentelor este inevitabil depășită de porniri obsesive, un moment în care oamenii își pierd toată subtilitatea: „Ce mai faci, Domniță, de nu mai dai nici un semn? Tu știi, că eu vreau să știi, că doresc să știu fiecare pas al luminei tale! Ai fost la București? Îmi place să cred că nu te-ai ostenit prea tare” sau „Sîmbătă am stat toată ziulica acasă, în speranța că vei năvăli pe ușă! Căci așa ne fusese vorba. Soarta noastră fuse crudă de astă dată!”.

Povestea lor se sfîrșește tîrziu, într-o mare de oboseală lăsată în urmă de toate distanțele și neputințele în jurul cărora și-au brodat legătura pe cît de puternică, pe atît de adulterină și trăită ca atare, fragmentar, cu mici jumătăți de măsură.

Totuși, intensitatea poveștii lor se vede prin tot ce a putut lăsa moștenire. Și nu au rămas doar mărturiile corespondențelor, căci Blaga și-a purtat povestea pînă la Luntrea lui Caron, unde o regăsim pe Domnița în multe fragmente, precum și în multe poezii din Nebănuitele trepte. Volumul epistolar poate fi citit și ca o pură corespondență intelectuală, fiindcă asta au păstrat: o mare prietenie intelectuală. Ca toate amantlîcurile, și al lor pare să fi fost o confruntare între rațiune și simțire, pînă cînd lucrurile s-au așezat și oamenii s-au liniștit, iar relația lor adulterină n-a rănit pe nimeni, cu excepția protagoniștilor.