Critica, istoria şi eseistica literară în 2023 – prima parte –

Oricît am căuta să ne refuzăm compensaţiile îndoielnice ale lamentaţiilor, cititorul de critică literară a ajuns să ilustreze astăzi, într-un reflex edificator, mai degrabă condiţia lectorului de nişă, retras în laboratorul său, după chipul şi asemănarea celui pe care îl urmează prin lectură. În plus, principalii actori pe piaţa editorială tipăresc cu o parcimonie nemaiîntîlnită pînă acum critică şi istorie literară, făcînd loc, în schimb, tot mai numeroaselor titluri de dezvoltare personală, de nutriţionism, de politică, de biografii ale celebrităţilor etc. Chiar în astfel de condiţii vitrege, cărţile de critică încă se publică, încă se citesc, şi e meritul cu precădere al editurilor din eşalonul al doilea că le acordă credit, în unele cazuri cu exemplaritate, chiar dacă vînzările în acest sector nu sînt tocmai încurajatoare.

● Dan C. Mihăilescu, Alte mijlociri. Arest livresc la domiciliu, Editura Humanitas, 2023.

Alte mijlociri. Arest livresc la domiciliu este un proiect al cărui titlu, conform mărturiei eseistului, ar fi trebuit să fie La răspîntie şi să reunească texte despre cîteva vîrfuri ale literaturii confesive şi epistolare româneşti. A ieşit „o carte de strînsură”, condiţie asumată cu modestia celui care se autodefineşte, într-un text dinspre final, drept „foiletonist diletant, impresionist versatil şi plezirist”. Se pare că autorul s-a privit mereu ca un „mijlocitor” între medii şi contexte, o perspectivă care ar putea fi suspectată întrucîtva de reducţionism; pînă la urmă, un critic literar este mult mai mult decît un agent al intervalului.

În plus, nu toate textele sînt cronici literare, cum anunţă subtitlul cărţii, unele sînt simple divagaţii cultural-eseistice. Predomină decupajele cu iz sapienţial, asezonate cu liste întregi de nume proprii. Regimul superlativelor domină scurtele accese de criticism. Din această categorie fac parte şi textele despre G.M. Cantacuzino („senioralul subiect”), autorul Scrisorilor către Simon (una „dintre perlele coroanei eseisticii noastre autobiografice”), o descoperire tîrzie a subiectului critic, respectiv despre Mircea Anghelescu („un gentleman al istoriei literare”) sau despre „prospeţimea senzorial-estetizantă” a lui Ion Pop şi despre „admirabila sa dotare pentru fidelitate şi pentru spirit de echipă”. Dintr-o altă categorie fac parte observaţiile despre Dan Ciachir (în jurul scrierilor căruia subiectul critic ştie să reaprindă interesul), contrat, deşi nu fără blîndeţe, pentru anumite omisiuni sau inocentări de ordin politic, ori dezamăgirea cauzată de noile volume din jurnalul lui M. Zaciu. Judecata critică nu respinge aportul confesivului ori mărturisirea autobiografică. Acestea sînt asumate şi încorporate, însă, cu o seninătate debordantă şi, am spune, decomplexată. În pragul unei cronici despre eseistica lui Christian Crăciun, spre exemplu, comentatorul inserează acest veritabil anti-disclaimer: „sîntem ca fraţii de o jumătate de veac”.

● Al. Călinescu, O lume care a luat-o razna: cîteva reacţii de bun-simţ la ce ni se întîmplă, Editura Humanitas, 2023.

 Obiectul eseurilor istoricului literar Al. Călinescu interesează mai puţin literatura, cît „aberaţiile puse în circulaţie” de către diversele ideologii politice, conducînd la „ofensiva prostiei şi a imposturii”. Comentariul devine întrucîtva previzibil, orientat fiind, fără excepţie, în contra energiilor corectitudinii politice. Sigur, sînt discutabile preschimbarea traducerii originale a titlului unui roman de Agatha Christie (Zece negri mititei) cu un altul (în fapt, prima variantă de titlu, aparținînd tot scriitoarei), ori conceperea socială a iubirii strict ca „relaţie de forţă”, însă fenomene precum ecologismul ori, mai ales, campania #MeToo, dincolo de exagerările pe care le vor provoca mereu ideile revoluţionare ori inovatoare, rămîn în esenţă benefice şi e contraproductiv să cauţi să le răstorni cu totul.

Mai valoroasă este, însă, valorificarea confesivă a experienţei fostului disident, în fragmentele unde divagaţia cultural-politică atinge teme precum cenzura ori miturile Securităţii ceauşiste. Demnă de semnalat este şi calitatea conexiunilor pe care comentatorul le întreţine cu mediul cultural şi editorial francez, îndeobşte cu cel de sorginte conservatoare, opţiune ideologică cotată, în finalul unui text dedicat literaturii confesive a lui Andrei Şerban, drept „singura atitudine lucidă şi rezonabilă”. Structura cărţii reclamă analogiile cu eseistica de tip tutti frutti. Regăsim aici publicistică şi cronici la cărţi de istorie, de politică, de sociologie, de memorialistică, de literatură universală, de cinematografie, ori scurte eseuri şi reflecţii destinate iniţial unor dosare tematice, precum acelea publicate în Dilema veche, pe teme intersectînd literatura, precum: plictisul, călătoriile, gastronomia, prietenia, feţele revoltei etc.

În sfîrşit, sumarul este completat şi de către un interviu luat de Cristian Pătrăşconiu ori de evocări literare, precum aceea a lui Emil Brumaru. De remarcat este analiza sarcasticei şi ingenioasei întreprinderi a lui Dominique Noguez, Lenin dada (tradusă şi la noi în 2017), unde este avizată favorabil teza influenţei ideilor dadaiste în politică, în acest veritabil jurnal politic, nenumit ca atare, însă adesea prefigurat, chiar în miezul unor cronici care s-au vrut la start literaturocentrice: „Ei, poftim... dai politicul pe uşă şi el intră pe fereastră!”.

Ion Pop, Cărţi la alegere II. Proză, eseu critică și istorie literară, MNLR, 2023.

„Momentul apoteotic” al lui Ion Pop, pe care Dan C. Mihăilescu îl invocă în mai sus pomenita sa culegere de cronici, legîndu-l cu precădere de intervalul 2018-2020, continuă nestingherit. După Poezia românească neomodernistă (2018) şi după antologia în patru volume Poezia românească după 1945 (2022), sumarul noului său proiect tratează, în prima sa parte, forme ale literaturii memorialistice, sub genericul „Calitatea de martori”. Am remarcat aici lectura dialogului purtat de Cristian Bădiliţă cu Theodor Cazaban, scoţînd în evidenţă, de pildă, binecunoscuta amnezie ori nepăsare a stîngii franceze dominate, în anii ’50, de comuniştii pro-moscoviţi, cu privire la realităţile politice din Europa răsăriteană.

În secţiunea a doua, „Cititori de poezie”, Pop comentează cîteva dintre cele mai importante sinteze critice recente din acest domeniu, cele semnate de: C. Teutişan, C-tin Călin, Al. Cistelecan, C. Borza, R. Vancu etc. Secţiunea „Cărţi de proză” este mai slab reprezentată sau mai puţin reprezentativă pentru scrisul său critic, însă putem regăsi şi aici lecturi atente ale prozelor semnate de M. Cărtărescu, N. Breban, M. Ciobanu, E. Uricaru, St. Tănase, M. Vartic, M. Petreu, R. Aldulescu, Fl. Ilis, M. Mălaicu-Hondrari, A.G. Romila şi alţii. Intitulată „Critice, critici”, ultima secţiune a cărţii pare să privilegieze şcoala clujeană de critică şi istorie literară (I. Petraş, S. Cordoş, M. Muthu, I. Simuţ, Em. Modoc, Gh. Perian, Al. Goldiş, C. Braga), deschizîndu-se însă şi către alte semnături critice prestigioase: M. Anghelescu, E. Negrici, I.B. Lefter, E. Simion, M. Martin, Gh. Grigurcu, P. Cernat, C. Ungureanu, C-tin Pricop etc.

În general, comentariile sînt pozitive, valorizatoare, ceea ce nu exclude obiecţiile, care par diferite după intensitate, orientate fiind, de pildă, asupra cîtorva nuanţe ale biografiei dedicate de T. Urian lui Al. Paleologu, asupra cinismului eseistic al lui L. Boia ori mai ales în contra demersului „demitologizant” al lui C. Ghiţă din O scurtă istorie ironică a literaturii române (Aius, 2020). Aici tonul devine ceva mai apăsat, căci subiectul critic demască pretinsa „ironie” drept „superficialitate, batjocură şi deriziune”, persiflînd „seria atacurilor cu săbiuţa de lemn şi cu praştia”.

● Daniela Petroşel, Kitschul. Funcţii literare, disfuncţii culturale, Editura Eikon, 2023.

După Retorica parodiei (2006) şi Era maşinii. Despre postumanism şi imaginarul tehnologic în literatură (2014), iată o nouă şi provocatoare incursiune estetică propusă de Daniela Petroșel, un studiu remarcabil, prin claritate, prin documentare şi prin apetitul pentru problematizare. Un comprehensiv dosar teoretic pregăteşte temeinic cele şapte studii de caz (T. Maiorescu, D. Bolintineanu, I.L. Caragiale, I. Minulescu, L. Rebreanu, A.E. Baconsky, M. Nedelciu), în funcţie de diversele permutări: literatură contra kitsch, literatură despre kitsch, literatură ca kitsch, kitschul ca literatură.

Mai degrabă aproximabil ca un cumul de experienţe decît ca o sumă de explicaţii şi lipsit de antonimul perfect, kitschul este, într-adevăr, un termen „cu o neaşteptată rezistenţă la definirile fără rest”. Sfidînd echivalările (preponderent negative: ieftin, excesiv, facil, de prost-gust, strident, patetic, dulceag, înzorzonat, imoral, ţipător etc.), îşi păstrează, totuşi, neştirbită puterea de seducţie, aceasta ţinînd, scrie cercetătoarea devoalîndu-şi teza, „de ceva mult mai adînc, profund omenesc, de o artă a fericirii imediate şi neproblematic consumate”. Paradoxurile se nasc, astfel, din dublele echivalări: kitschul este o purificare ratată, dar, în egală măsură, ar putea ipostazia parodierea, pentru cel care cunoaşte originalul. Este o formă a paraliteraturii, dar şi o forţă, scrie autoarea, atunci cînd este integrat unor scenarii literare inteligent-ironice.

Foarte interesantă este şi luarea în discuţie a unei categorii estetice înrudite, cum este aceea a joli-ului, teoretizată şi girată de esteticianul grec Evanghelos Moutsopoulos, un soi de Cenuşăreasă a categoriilor estetice tradiţionale, ca, de exemplu, „o melodie nepretenţioasă a lui Gershwin”. Sîntem aici foarte aproape de teoriile lui Sam Binkley, pentru care kitschul „realimentează rezervoarele securităţii ontologice şi asigură sensul unei coerenţe cosmice într-o lume instabilă, a inovaţiei, schimbării şi creativităţii”. Tranşarea chestiunii devine posibilă în funcţie de teoriile estetice pentru care optăm: arta ca formă terapeutică sau arta „care tulbură pentru a trezi”? Opţiunea nu pare dificilă la prima vedere, însă discuţia se complică definitiv odată cu postmodernitatea, unde kitschul devine oficial parte a culturii de masă, asociindu-şi aliaţi dificil de evaluat, precum cultura surogatului, admirabil definită aici drept exercitarea unui drept: acela de a refuza să porţi „povara originalităţii”.

În plus, sîntem cantonaţi în miezul teoriilor Lindei Hutcheon, unde, în virtutea surprinzătoarelor alianţe dintre nostalgie şi ironie, sub acelaşi cer al postmodernismului, elanul distincţiilor dintre cultura de masă şi cea de elită este semnificativ atenuat. Deosebit de ofertantă este şi discuţia despre „kitschul preventiv”, cum îl numeşte Roger Scruton, echivalîndu-l cu kitschul produs în deplina conştiinţă a convenţiei, ca un soi de parodie sofisticată, dar – aş adăuga – şi ca un punct de autoinvestigare a ceea ce subînţelegem astăzi prin guilty pleasures. Cercetătoarei nu-i scapă nici alte feţe ale conceptului de kitsch, precum eficienţa lui politic-propagandistică ori relaţia pe care o întreţine cu literatura de acest fel, ca în cazul poeziilor din anii ’50, semnate de Maria Banuş, Veronica Porumbacu (în carte apare greşit prenumele: Viorica), Dan Deşliu şi alţii.

Adrian Mureşan este critic literar. Ultima carte publicată: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, OMG, 2020.