Țăranul român, de la Ernest la Horia Bernea

Editura Vremea a reeditat eseul Timpul la țăranul român. Contribuție la problema timpului în religie și magie (2024), pe care Ernest Bernea îl publicase în 1940, la București („Bucovina”, I.E. Torouțiu). Desigur că autorul, care a studiat la Paris, cu Marcel Mauss (nepotul lui Durkheim) și în Germania, cu Martin Heidegger, rămîne un stîlp al Institutului Social Român, unde s-au reunit cele mai strălucite minți umanistice ale anilor ’30 și ’40. Ernest Bernea a cochetat cu Mișcarea Legionară, de care s-a distanțat ulterior, fără să poată scăpa de urgia pușcăriilor comuniste. Toată generația respectivă a fost influențată de sociologia franceză și germană, dar și de Nae Ionescu, tartorul mefistofelic al naționalismului „metafizic” și al unei tradiții ortodoxe interpretate organicist, în cheie antimodernă.

În scrisul lui Ernest Bernea regăsim deopotrivă aspirația către metodă – tipică pentru anchetele pe teren organizate de „Școala sociologică de la București” –, cît și licențele poetico-filozofice preluate de la Lucian Blaga și Nichifor Crainic (sau, cu o referință mai largă, din atmosfera ideatică a revistei Gândirea). Specificul acestui discurs pare astăzi complet depășit, cu toate că el definește un capitol din istoria intelectuală a României în secolul 20 și a lăsat urme până prin anii ’70-’80, cînd Constantin Noica reîncepe să publice, devenind spiritus rector al „Școlii de la Păltiniș“.

În cazul lui Ernest Bernea, transmiterea acelui mod anume de a privi lumea tradițională s-a făcut și genealogic, de vreme ce fiul său, pictorul Horia Bernea, avea să reînființeze, cu ajutorul lui Andrei Pleșu și pe temeliile uitate ale fundației lui Al. Tzigara-Samurcaș, admirabilul Muzeu al Țăranului Român. Horia Bernea a preluat de la părintele său (a cărui arestare și detenție i-au traumatizat copilăria, hrănindu-i definitivul anticomunism) atît respectul existențial pentru creativitatea „atemporală” a lumii țărănești, cît și convingerea estetică potrivit căreia toate culturile „arhaice” sînt vase comunicante și expresiile convergente ale unui soi de gnoză adamică, perpetuată prin simboluri universale de ordin sacral. După cum sugeram, o asemenea optică antropologică e prezentă la toți gînditorii europeni de dreapta (Unamuno, Ortega y Gasset, Giovanni Papini, René Guenon etc.) pînă la compatrioții noștri Mircea Eliade, Vasile Băncilă și Vintilă Horia, pentru a nu-i numi decît pe cîțiva dintre ei.

Cărțulia reeditată la Editura Vremea mizează pe un ton solemn și simplu, mai mult îndatorat poeziei transfigurate categorial decît diverselor bibliografii academice. Însuși tipul ideal al „țăranului” – figură generică profilată abstract – conferă textului bernian o notă platonică, inevitabil subiectivă și oarecum „nominalistă”. Însă observațiile sale despre felul în care acest „țăran” emblematic se raportează la dimensiunile timpului, ca și la Veacul de Apoi, țin cont de fișarea prealabilă a unor expresii revelatoare, culese direct de la sursă. Interesante sînt și explicațiile referitoare la combinația spontană dintre timpul liturgic (prelungit prin ritualizarea gesturilor cotidiene, între muncă și sărbătoare) și substratul păgîn – superstițios și magic – al unei mentalități pre-creștine care, se știe, n-a dispărut niciodată din „instrumentarul” mental țărănesc. Ceasul bun, timpul potrivit, clipa binecuvîntată alternează cu spaima recurentă față de „ceasul rău” și momentul fatidic, pe care se cuvine să-l ocultezi prin manevre apotropaice. Cînd timpul curge favorabil, conform ritmurilor naturale, el posedă o demnitate implicit supranaturală, reglată prin luminoasa providență divină. Dacă timpul o ia însă razna, asemenea unei naturi stihinice, dereglată prin irumperi catastrofale, întregul zilei intră sub o zodie satanică, momentan iremediabilă. Fatalismul „mioritic” nu e decît reflexul comportamental al unui substrat dualist, infiltrat în ethos-ul rural pe filieră bogomilă sau pe căi și mai vechi de atît. Pagini frumoase despre astronomia populară completează lectura acestei mostre de etnologie interbelică, în care tonul sapiențial alternează cu relatarea emoționantă a unor realități între timp dispărute.