Unghere psiho-emoționale

● Whispering Sons, The Great Calm, 2024.

● Puma Blue, Holy Waters, 2023.

Intimitate și vulnerabilitate sînt cuvinte-cheie ale ultimilor ani, ticuri verbale și mize artistice ale tinerilor muzicieni. În anii ’90, tinerii își începeau cariera muzicală intuitivă în garaj, cu instrumente cît mai zgomotoase, în zilele noastre și-o încep în dormitor, la tabletă, șoptind într-un software de inginerie sonoră. E mai multă proiectare decît gălăgie eliberată, mai multă precizie decît pasiune, poate mai mult droguri „de designer” decît alcoolemie în stimularea psihoactivă a explorării artistice precoce.

N-or fi dispărut trupele de garage rock, dar am impresia că tineretul tolerează mai greu gălăgia tinereților nouăzeciste, cînd spațiul trebuia umplut cu orice preț de muzică. Aud tot mai des de la tineri lucruri pe care le auzeam de la părinți: „Mai încet că mă doare capul, să nu stăm chiar lîngă scenă, chillax”. Sînt alte lungimi de undă, pe care plutesc artiști cu voci șoptite, queer, morocănoase, fără efort pulmonar – acel voicemail-pop consacrat de Billie Eilish care nu consideră că merită să tragă aer în piept, care nu instigă la scandări, ci inversează polarități. Energia curge dinspre exterior spre interior, e și o strategie a seducției, a gropilor de potențial, se coboară volumul discuției pentru a o ghida spre găuri negre emoționale.

Post-punk-ul a promis încă din anii ’80 acest mod antidistracție de a face muzică, dar atunci gălăgia pop-rock era mult prea mare încît să permită genului să se audă în afara underground-ului. Poate n-a ieșit nici acum, dar ne este mai la îndemînă underground-ul – în concertele din Clubul Control, bunăoară, unde ne vizitează tinerii pe care îi recomand în continuare.

Belgienii Whispering Sons ne-au vizitat cu fiecare material pe care l-au scos, lăsînd mereu o impresie bună cu prestațiile memorabile ale lui Fenne Kuppes – voce androgină, feminină, dar extrem de joasă, o Billie Eilish mahmură. Al treilea album ni-i prezintă mai calculați și mai experimentați, bateria e înlocuită aproape total de ritmuri sintetice, lăsînd totodată mai mult spațiu chitarei electrice – s-a pierdut ceva rock și s-a cîștigat ceva gotic recalcitrant în energia grupului, onorează moștenirea unor The Cure, Lou Reed, chiar Nick Cave. Puține grupuri au reușit încă de la debut să mimeze sound-ul clasicilor poeziei pop întunecate, la care tinerețea și fațeta queer adaugă un plus de modernitate. Nu mă pot abține să îmi amintesc de clujenii Lights Out, care au avut un avans în nișa aceasta, însă au abandonat-o. Whispering Sons îi demonstrează viabilitatea, au crescut spectaculos de la un album la altul.

Puma Blue e alternativa masculină și londoneză, deși vocea masculină sună mai feminină decît a belgienilor – dar în spațiul angoasei postmoderne nu mai au sens oricum astfel de distincții. Protagonistul Jacob Allen are o experiență comparabilă cu Whispering Sons, doar puțin peste cinci ani de la debut, însă evoluează într-o progresie inspirată, cochetînd tot mai mult cu jazzul de salon, lustruindu-și colțurile stilistice, proiectînd insomnie și letargie, cu o manieră astmatică de a cînta. Își începe piesele minimalist, inspirat de timizii altor epoci precum Jeff Buckley, și îmbogățește sound-ul gradat, în maniera consacrată de trip-hop-ul britanic, condimentat cu aproprieri culturale din sfera R&B și soul.

Precocitatea muzicală înseamnă acum altceva decît însemna pe vremea lui Mozart ori a Școlii Vedetelor. Beneficiază din plin de progresul tehnic, pe care unii se pricep să-l folosească pentru a evidenția unghere psiho-emoționale la care instrumentele trecutului poate nu ajungeau din sărăcie de nuanțe.

Whispering Sons vor concerta pe 22 mai în Clubul Control din București, iar Puma Blue pe 31 mai.