Ce poți găsi tot mergînd pe schiuri

Scriam cu ceva timp în urmă despre deliciile culinare din Italia. Ce țară! Dar gastronomia ei e, cum multă lume deja știe, doar o mică parte, un amănunt. Latura cu stațiunile de schi e o altă mică parte, nu neapărat foarte specifică. Nu munții și schiul îți apar în minte prima oară cînd te gîndești la Italia. Chiar și așa, lucrurile sînt extraordinare acolo și din acest punct de vedere. Sigur, e vorba în special despre partea de nord, zona în care predomină limba germană, Tirolul de Sud. E regiunea natală a noului cîștigător de la Australian Open, Jannik Sinner, care la vîrsta de opt ani era și campion național de schi în Italia. S-a născut la San Candido, un minunat orășel aflat în apropiere de granița cu Austria, la poalele Dolomiților. Sînt niște munți extrem de spectaculoși, aducînd aminte de peisajele din reclamele de pe vremuri cu Marlboro County, iar combinația ideală pe care o poți nimeri în acele locuri e un hotel administrat nemțește, dar cu bucătari italieni.

Cum am mai amintit, în Dolomiți există acel extraordinar skipass, Dolomiti Superski, adică un abonament valabil pe toate instalațiile de transport pe cablu, autobuzele și trenurile din regiune. Cu el poți merge în orice stațiune din Dolomiți și ai la dispoziție un total de peste 1.200 de kilometri de pîrtii amenajate. E, de fapt, un fel de cooperativă, în care toți proprietarii de domenii schiabile și instalații de urcare s-au asociat într-o afacere comună, în beneficiul tuturor. (Și cînd te gîndești că la Azuga – ca să dau numai un exemplu – sînt două teleschiuri, o telegondolă și un telescaun, fiecare cu alt proprietar, cu alt sistem de bilete și cu garduri de netrecut între pîrtiile și pîrtioarele fiecăruia. Muntele a fost împărțit parcă pentru vecie între „aparținătorii” unor partide diferite, care își închipuie că interesele lor sînt mai ireconciliabile chiar și decît ideologiile.)

În Dolomiți, lucrurile se fac în colaborare chiar între zone care în istorie au aparținut unor țări diferite. Două celebre tururi de schi – Sellaronda și Grande Guerra – trec prin locurile unde s-au dus crunte bătălii în Primul Război Mondial, între trupele italiene și cele ale Imperiului Austro-Ungar. Circuitele se suprapun în anumite locuri, doar că Sellaronda are vreo 26 de kilometri de pîrtii (40 de kilometri cu tot cu teleferice), în vreme ce Grande Guerra are în total circa 80 de kilometri. Ele se pot face pe schiuri într-o zi, sau ca drumeții de vară în mai multe zile, și trec printr-o serie de localități și stațiuni cu nume de poveste (Corvara, Arabba, Alta Badia, Selva, Cortina d’Ampezzo). Întreaga zonă are 500 de kilometri de pîrtii legate între ele prin teleferice de toate felurile. În ghețarul de la Marmolada a existat o rețea de galerii săpate acum peste o sută de ani pentru aprovizionarea soldaților, transformate astăzi în muzeu.

Mai nou, multe dintre telescaune sînt încălzite, așa încît mușchii și bietele spinări ale schiorilor să nu se răcească între două coborîri, în ciuda frigului de afară. Printre nenumăratele pîrtii sînt și unele de concurs (de cupă mondială), cu înclinații și lungimi ideale, de-a dreptul nobile, precum celebra Sassolungo (Saslong în germană), cu telegondola ei, ușor retro, avînd geamuri rotunde și băncuțe circulare pe care doar să te sprijini, fără să poți sta prea comod. În partea de sus există o căbănuță veselă, la un moment dat chiar premiată pentru atmosfera și servirea din micul ei restaurant. Cînd am ajuns acolo, toată lumea vorbea despre Novak Djokovici, care se pare că tocmai trecuse prin zonă, într-o vacanță la schi (toți marii tenismeni schiază?). În orice caz, supa de ceapă din acea cabană nu se uită.

Micile localități dintre munți, prin care treci, sînt și ele de neuitat. Pe unele, ca San Vigilio sau Arabba, le poți survola din telegondolă. Treci pe deasupra lor, ascultînd clopotele bisericuțelor cu turle ascuțite, vechi de cine știe cînd, și-ți vezi de treabă mai departe, pe pîrtiile de pe muntele de vizavi. Rareori schiorii se opresc să le viziteze, deși poate că ar merita, nu doar pentru bisericile, magazinele sau localurile lor, dar și pentru cîte un castelaș, ca de exemplu cel de lîngă Piculin – Ciastel de Tor –, cu istoria lui de 800 de ani și în care astăzi se găsește un muzeu etnografic dedicat populației Ladine din zonă. La Piculin, însă, nu poți ajunge pe schiuri decît dacă te încumeți să cobori o pîrtie foarte abruptă, cu zăpădă mai mereu moale, fiindcă e pe partea expusă soarelui, cea mai bună pistă neargă din Dolomiți, după cum te atenționează o mare reclamă. Odată ce ai ajuns la capătul ei, ai impresia că te afli undeva în fundul pămîntului. Numai că mereu ceea ce pentru unii e un capăt îndepărtat, pentru alții e, dimpotrivă, buricul lumii.

Cine caută pîrtii foarte lungi și mereu înghețate, le găsește și pe acelea, coborînd de la Plan de Corones (sau Kronplatz) către cochetul orășel Brunico (care, la rîndu-i, are un castel). Sînt două asemenea pîrtii cu nume curioase – Sylvester și Herrnegg –, prima de aproape cinci kilometri, a doua de peste cinci kilometri lungime. Pe parcursul lor și jos în vale găsești cabane cu multă lume care mănîncă și unde, mai spre sfîrșitul zilei, se petrece de mama focului. Se bea, se cîntă, se dansează și se bea mult bombardino. În Italia adică, oricum te întorci sau te sucești, pînă la urmă tot dai peste La dolce vita.