Încuiați în lumea largă

Anul trecut, ajungînd în Canada, ne-am întîlnit cu o familie de români. Stau acolo de douăzeci de ani. Experiența acelei țări mi-a fost povestită de mulți alții și știu că adesea e cît se poate de nenorocită, mai ales în zona franceză. Cauzele sînt multe. Ba, la Montréal există chiar un pod de pe care obișnuiesc să se arunce imigranții neadaptați (printre care uneori sînt și români). E în apropierea unui cazinou în care nefericiții își încearcă ultima șansă, cu ultimii bani. Cei cu care ne-am întîlnit aveau o oarecare stabilitate, după atîta vreme de locuit acolo. Dar numai mulțumiți nu erau. Mi-au povestit pe scurt viața lor.

Deși nu le place și nu se simt prea bine acolo, nu se pot întoarce în România. Copiii sînt la școală, au crescut în Canada și sînt mult mai integrați decît părinții. Poate că se vor întoarce în țară cînd copiii vor fi la casele lor și ei vor ieși la pensie. Speră că pensia din Canada va fi foarte bună în România (nu prea vor să afle că respectiva schemă – trai în România cu pensie din Canada – nu mai e chiar atît de rentabilă pe cît era acum douăzeci de ani, că prețurile de acasă se aliniază tot mai mult celor occidentale). Copiii spun, cu jumătate de gură, că le place în Canada, că e OK. Par cam timorați de multele spaime pe care le transmit părinții. Acestora le e teamă de lucrurile pe care le tot aud, că unele odrasle o apucă pe căi greșite, că încep cu drogurile sau că se lasă atrase de alte rele pe care mama le consideră specifice locului. Îmi arată chiar bulevardul central pe care sîntem și-mi spune că, în ciuda a ceea ce pare, e plin de tentații și lucruri rele. Ar fi, adică, plin de drogați, prostituate, homosexuali, baruri, jocuri de noroc. Ea lucrează în apropiere, dar nu s-a plimbat niciodată pe acel bulevard. E o mare excepție acum. De fapt, mărturisește că e pentru prima oară la plimbare în centru, de douăzeci de ani, de cînd stă în acel oraș. Cum de se poate așa ceva? Păi, metroul e chiar lîngă blocul unde lucrează și ea nu știe altceva decît drumul de acasă la serviciu și înapoi. De douăzeci de ani! Acasă, chiar dacă ajunge obosită, se ocupă de gospodărie. Gătește, face curat, are grijă de copii. Sîmbăta mai are diverse treburi casnice și merge cu copiii în parc.

Duminica, fără excepție, se duce la biserică. La una în care ține slujbe un preot român, ortodox, pentru că, nu-i așa, nu trebuie să uite de valorile noastre. Și trebuie neapărat transmise și copiilor. Pe de altă parte, numai la biserică mai întîlnește români cu care poate socializa și împărtăși necazurile despre care a descoperit că sînt destul de comune tuturor. Românii pe care-i știe se confruntă cu aproape aceleași probleme. Crede că, de fapt, sînt tipice acelora care trăiesc printre străini. Nu și-au făcut chiar prieteni, dar au cunoștințe cu care se văd doar la biserică. Soțul ei o completează spunînd că, în general, sînt niște invidioși nasoi. Preotul e însă foarte de treabă și le dă o mulțime de sfaturi. E ca un adevărat părinte. Îi ajută să-și mențină moralul, credința și să nu-și uite valorile și tradițiile strămoșești. Cum stau totuși cu integrarea în lumea canadiană? Ea îmi răspunde răspicat: „Aici, de fapt, nu ai cum să te integrezi. Fiindcă nu poți să te simți ca acasă, nu ești acasă”.

Recunoaște că, totuși, copiii trebuie să se integreze. Fără să uite însă valorile pe care ei, părinții, îi învață, lucrurile bune pe care le știu din România și de la preot. Sînt la o școală serioasă și învață ce trebuie. Problema e dacă ies în oraș, acolo sînt tot felul de tentații. Și cum se fac tot mai mari, e greu să-i izolezi. Locuiesc într-un cartier mărginaș, cu blocuri. Și acolo e o lume pestriță, dar s-au obișnuit cu ea. Nu li se pare la fel de periculos ca-n centru. De mutat în alt oraș, nu se pot muta, pentru că nu au cum să renunțe la servicii, de la care le vin banii și pe care nu-și permit să le schimbe. În plus, nu pot să-și abandoneze duhovnicul, n-ar mai găsi altul ca el. Banii pe care-i cîștigă sînt buni și, de altfel, pentru asta și-au părăsit țara, ca să-și asigure un trai mai bun, un viitor mai fericit. În România merg să-și vadă părinții și rudele cam din doi în doi ani. Doar atîta își permit. Li se pare că unele lucruri s-au mai schimbat în bine, dar încă au întipărite în memorie relele pe care le-au îndurat înainte să plece.

Mă despart de ei cu o senzație de deprimare și-mi dau seama că probabil foarte mulți români plecați în străinătate sînt în situații similare, izolați, derutați, neintegrați. Culmea e că și mulți români rămași în țară par să fie la fel.