O echipă de fotbal ghidonată tehnic de un patron fără nici o pregătire fotbalistică e pe cale să ia titlul. Sfîrșitul lumii?

Vorba cîntecului, un sfîrșit e un început. Și chiar așa e. FCSB e echipa, G. Becali e patronul care o conduce cum a învățat el din moși-strămoși, adică băgîndu-se în tot și pricepîndu-se la toate. Vom avea – avem deja! – o minunată lume nouă, în care din ce în ce mai mulți oameni din fotbal se predau unui astfel de management. Mulți patroni fac, măcar în parte, ce face Becali. Dar nici unul nu recunoaște perfect deschis acest mod de a opera. Și probabil că puțini, încă, își băgă degetele în mecanismele jocului ca el, cu riscul de a și le prinde, cum s-a întîmplat în ultimii opt ani. Cu Becali căpitan de vas, corabia FCSB a eșuat constant, dar asta e asumat. Becali nu vrea victoria decît dacă e a lui. Altfel se lipsește de ea. Acesta e sfîrșitul lumii în varianta lui: ori trăiți cu mine-n frunte, ori murim cu toții. O filozofie din ce în ce mai prezentă în lume. La un alt nivel, e același lucru cu Trump, care, cînd n-a mai ieșit președinte, a orchestrat tentativa de prăbușire a celei dintîi instituții democratice a SUA. Becali nu doar că face ceea ce nu s-a mai văzut în fotbal, dar își mai și structurează demersul într-o logică impecabilă conform lui. În esență, el spune că nu vrea să pățească precum alți patroni care și-au lăsat echipele pe mîna „specialiștilor” pentru ca aceștia să le ducă în faliment sau insignifianță. Mai mult, zice el, un antrenor care cîștigă titlul la FCSB va pleca pe sute de mii de euro sau milioane în străinătate. Iată cum arată adevărul întors ca o mănușă. Pare tot ceva cu cinci degete, doar că nu poți s-o îmbraci. Pentru că patronii ale căror echipe s-au prăbușit au avut o vină directă în brambureala habarnistă a managementului lor. Iar un antrenor care e servitorul tehnic al patronului nu va putea să convingă pe nimeni să-i dea averi căci nimeni nu știe cît îi poate pielea din moment ce, în zonele esențiale ale antrenoratului, el a fost doar un executant. Nebunie, ziceți? Ei, aș! Remarcabilă pînă la cer e popularitatea unui astfel de demers. Unii susțin chiar că, invers față de actul de a-l suporta pe Becali pentru că are în proprietate o echipă pe care mulți o cred Steaua, o sumă importantă de tineri au ajuns să țină cu FCSB tocmai pentru că îl admiră pe patron! Amestecul de bășcălie cu religie, de principii cu „pohta ce-am pohtit”, cruci în frunte și mașini de mare lux, misoginism cras și acte de caritate creează un univers pe care cei fără busolă îl percep ca pe Țara Minunilor a lui Alice. Și peste toate aerul lui dictatorial seduce, căci, da, oamenii puternici sînt iar la modă. Becali nu produce nici un sfîrșit de lume, ci o continuare în fotbal a lumii celei mari, unde omul providențial poate dispune după plac de cei din jur, ca în evurile trecute. E o întoarcere aproape ritualică spre tătuc a celor pierduți pe drum de modernismul galopant. Sute de mii, poate milioane de români aprobă. E o realitate. Acum nu știu cîți dintre ei s-ar urca în avioane, autobuze, trenuri sau telecabine produse de fabrici ale șefului suprem de la FCSB. Deși s-ar prea putea ca următorul pas de după pierderea busolei morale să fie dispariția instinctului de conservare.