NATO – un motto latin și o criză mare

„Animus in consulendo libero.” Cu alte cuvinte, într-o traducere aproximativă: „mintea deschisă în discuții” sau „spiritul deschis în discuții”. Acesta este motto-ul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, introdus în 1959, conform dorinței secretarului general al NATO de atunci, Paul-Henri Spaak.

Simplu de intuit, sintagma – atribuită omului de stat roman Cato cel Bătrîn – face apel la o consultare liberă și sinceră, fără patimi, între aliați, ceea cea rezumă, de altfel, scopul politic al alianței.

Domnului Spaak i-a plăcut mesajul și l-a găsit perfect pentru alianța pe care o conducea, așa că a decis ca dictonul latin să apară scris în sala principală de întruniri din sediul NATO de la Paris. După ce sediul organizației a fost mutat la Bruxelles în 1967, cuvintele cu tîlc de inspirație romană au fost gravate în camera principală de ședințe ale Consiliului pînă în 1987, cînd o renovare le-a scos din decor. Doar temporar, căci motto-ul a fost în scurt timp repus pe tapet.

Apropo de „minte deschisă”, există în istorie această declarație a președintelui francez Charles de Gaulle din 23 iulie 1964: „Împărțirea universului între două tabere conduse, respectiv, de Washington și de Moscova corespunde din ce în ce mai puțin situației reale... Noi, francezii, considerăm că Europa trebuie să devină europeană”. Evident, nu este vorba de acea „minte deschisă în discuții” din zicerile lui Cato cel Bătrîn, ci mai degrabă de o minte deschisă unilateral, care a dus la una dintre cele mai mari crize ale NATO: retragerea Franței din structurile militare integrate ale alianței. Asta se întîmpla în anul 1966 (între timp, în 2009, decizia a fost anulată) și, conform mesajului președintelui De Gaulle trimis ambasadorului american din Franța pe 7 martie 1966, avea următoarea explicație: „Franța își propune să redobîndească pe teritoriul ei exercițiul deplin al suveranității sale prejudiciate actualmente de prezența permanentă a unor elemente militare aliate sau de utilizarea spațiului ei aerian, să nu mai participe la comandamentul integrat și să nu mai pună la dispoziția Organizației Atlantice nici un fel de forță armată”. Chiar dacă Franța rămînea aliată Pactului Atlantic, decizia cu privire la retragerea militară ridica o serie de probleme grave.

În fapt, simplificînd, la mijloc a fost tensiunea franco-americană manifestată pe alocuri în epocă. Președintele american Lyndon B. Johnson i-a răspuns lui De Gaulle pe 23 martie: concepția „potrivit căreia prezența forțelor militare aliate pe pămîntul francez ar aduce atingere suveranității franceze mă lasă perplex; forțele acestea se află acolo la invitația Franței, conform unui plan comun, pentru a ajuta la garantarea securității Franței și a aliaților ei”.

Sigur că istoria a rezolvat situația. Și a și mutat sediile NATO din Franța în Belgia (și în Italia, la  Roma, Colegiul de Apărare al NATO).

Și tot sigur e că istoria continuă. Și are de rezolvat multe situații în prezent, la 75 de ani de la înființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Conform motto-ului.