Critica, istoria şi eseistica literară în 2023 – a doua parte– (continuare din nr. 1)

# Iulian Bocai, Eseuri, Editura Tracus Arte, 2023.

Eseurile lui Iulian Bocai funcţionează ca o suită de reflecţii asupra domeniului şi provocărilor filologiei, implicit ca sferă instituţională. Unele dintre aceste texte au circulat deja în anii trecuţi în mediile online şi au avut parte de o presă bună, pe reţelele de socializare, ca de pildă eseul intitulat „Recviem pentru autonomia esteticului”.

Discursul lui Bocai se remarcă prin apetitul pentru problematizare, prin impulsul teoretizant şi prin preocuparea pentru o definire programatică a termenilor aflaţi în discuţie. Îl interesează mai puţin, în schimb, contextualizările istorico-politice, prin care ar putea fi devoalate raţiunile adoptării anumitor modele, cum a fost de pildă şi cazul „umbrelei” mai sus invocate. Discuţia pare a se purta mai degrabă în cîmpul conceptual-filosofic, abordînd chestiuni de o actualitate acută: canonul, literatura şi ideologia, criza studiilor umaniste etc. Acest gen de discurs reprezintă o apariţie întrucîtva insolită în foiletonismul nostru, cu atît mai mult cu cît amintita propensiune către conceptualizare caută, din fericire, să funcţioneze pe înţelesul tuturor.

Explicaţia constă în faptul că aceste texte – pe care le-aş numi, mai degrabă decît eseuri, discursivizări – capătă alura unor autoclarificări, cu publicul cooptat în spectacolul ideilor. Pentru cineva care l-a (şi) auzit pe autor vorbind, neo-socratismul subiectului acestor naraţiuni interpretative vine ca o consecinţă firească şi, deopotrivă, ca o confirmare.

# Marian Victor Buciu, Matei Călinescu, relativistul individualist, Editura Ideea Europeană, 2023.

Marian Victor Buciu propune o incursiune într-un domeniu fascinant. Bogăţia ideatică a cărţii este datorată însuşi obiectului de studiu: opera şi gîndirea unui critic cultural complex, definit, prin tensiunea contrariilor, ca „un stoic optimist”. Cercetarea începe uşor confuz, prin cîteva propoziţii simple, scurte, în care se trece repede de la un studiu la un altul, de la un jurnal la un interviu etc. Alcătuit din frînturi, textul capătă aspectul mai degrabă al unor note de lectură, cărora le lipseşte întrucîtva un mecanism ordonator. Pe măsură ce înaintează însă în acest hăţiş, lucrurile încep să se clarifice pentru cititor.

Un astfel de eseu coagulat în jurul dimensiunii cinegetice a interpretării la Matei Călinescu este cel intitulat „Lectura ca desecretizare”. După cîteva incursiuni în receptarea luminoasă a operei criticului, teoreticianului şi esteticianului, unde, lîngă fanii cei mai titraţi, de la Adrian Marino la Paul Cernat, nu l-aş uita nici pe Eugen Negrici (pentru care Matei Călinescu este criticul-etalon al generaţiei ’60), discuţia virează înspre chestiunea canonului, respectiv a autonomiei esteticului: „Bătălia canonică“, spune acesta într-un dialog cu Nicolae Manolescu, „este o bătălie politică, de fapt”.

Alte pagini interesante sînt dedicate eticului, privit la Matei Călinescu ca o „interfaţă” între ideologic, estetic şi existenţial (de unde şi reţinerile faţă de est-etica Monicăi Lovinescu), ori exilului, privit ca o soluţie de eliberare de „povara suspiciunii generalizate”. Remarcată este şi distanţarea faţă de Paul Goma şi de naraţiunea „antioccidentalistă” a acestuia. O discuţie fertilă şi, aş spune, extrem de actuală mi se pare aceea despre distincţia, la Matei Călinescu, dintre marxism şi comunism. Buciu se întreabă dacă gîndirea profesorului a rămas pînă la finalul vieţii îndatorată marxismului, însă consemnează, pe de altă parte, maniera necircumstanţială în care acesta defineşte dictatura comunistă, drept „calamitate naturală” sau „absurditate socio-economică”, Matei Călinescu asumîndu-şi cărarea pe care au călcat înaintea sa Camus ori Steinhardt şi incriminînd fără drept de apel metodele „fericirii sisifice”.

În sfîrşit, o pistă interpretativă provocatoare o reprezintă şi investigarea proiectatei cărţi despre interbelicul românesc şi extremismul legionar, pe care istoricul literar nu a mai reuşit să o definitiveze. Analizînd textele rămase, Buciu scoate la iveală votul favorabil acordat faimosului articol al lui Norman Manea, „Felix culpa”, respectiv lectura generaţiei ’27 ca antimodel sub aspect politic. Ultima parte a cărţii investighează jurnalele postume: Spre România. Jurnal inedit, respectiv Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp.  

# Gheorghe Glodeanu, Istoria prozei fantastice româneşti, Editura Şcoala Ardeleană, 2023.

Faţă de precedenta descindere în teritoriu (Orientări în proza fantastică românească, 2014), Gheorghe Glodeanu vine acum cu adăugiri semnificative, dedicînd noi capitole atît lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, cît şi unor prozatori contemporani relevanţi pe acest segment: Doina Ruşti, Octavian Soviany, Dan Stanca, Constantin Cubleşan etc. Fireşte, odată deschisă lista prozei contemporane, ar fi de dorit ca la o ediţie viitoare autorul să extindă spaţiul de investigaţie al cercetării sale şi înspre alţi autori contemporani relevanţi, precum Adrian G. Romila, Cosmin Perţa, Ligia Pîrvulescu, Radu Găvan, Nichita Danilov ş.a.

Altfel, în sfera clasicilor, explorările înregistrează „întemeietorii genului” (între care Eminescu şi Caragiale), investigînd apoi „jocul seducător al măştilor” din prozele scurte ale lui Macedonski, contribuţiile interbelicilor (Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Urmuz, Mateiu I. Caragiale, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, Max Blecher, Pavel Dan, Tudor Arghezi, Mircea Eliade ş.a.), pentru ca apoi să urmărească proza fantastică de după al doilea război mondial, unde se remarcă numele unor Ştefan Bănulescu, Laurenţiu Fulga, Dumitru Radu Popescu, Octavian Paler sau Ioan Groşan, dar unde, în chip inexplicabil, din peisajul prozei fantastice a lui Voiculescu lipseşte componenta distopică ilustrată de strania povestire „Lobocoagularea prefrontală”, a cărei existenţă nu mai constituie un mister, cel puţin de la publicarea în 1986 a antologiei Gînduri albe, reunind scrierile (socotite atunci a fi) mai puţin importante ale autorului.

În schimb, Biserica Neagră, capodopera lui A.E. Baconsky, este luată în calcul, dar fără a avea parte de o relectură comprehensivă, pe măsură. Dosarul teoretic din debutul masivului studiu, revăzut şi adăugit la rîndul său, recapitulează meritele teoreticienilor români în analiza conceptului de literatură fantastică, de la Adrian Marino, Sergiu Pavel Dan, Alexandru George, Nicolae Manolescu şi pînă la cele mai recente contribuţii în domeniu, semnate de Ilina Gregori, Cătălin Ghiţă, Ioan Răducea, Cosmin Perţa (poetul şi prozatorul născut în Maramureş – poate încă prea puţini o ştiu – este şi un subtil hermeneut al fenomenului amintit) ş.a.

# Mircea Muthu, Via Transilvanica, Editura Şcoala Ardeleană, 2023.

Într-o manieră asemănătoare cu Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Alexandru Ruja şi alţi virtuozi ai regionalizării şi ai geografismului literar (iniţiative de apreciat prin munca asiduă a cercetătorilor, dar faţă de care am unele reţineri de ordin metodologic, pe care nu le voi exprima aici, nu e locul potrivit), Mircea Muthu îşi continuă peregrinările prin reperele istorice, culturale şi literare ardeleneşti. Via Transilvanica capătă astfel alura unui foileton enciclopedic. Figurile şi scrierile unor Lucian Blaga, Ioan Slavici, Aron Cotruş, Pavel Dan, Ioan Alexandru, Horia Ursu, Marta Petreu, Alexandru Vlad, Florina Ilis, Aurel Pantea, Ion Mureşan, Mircea Ivănescu, Mircea Petean etc. sînt revizitate fragmentar, inclusiv din perspectiva contribuţiilor lor la edificarea acestui ardelenism structural, dar, din fericire, nu numai din această perspectivă.

Extinzînd investigaţia şi asupra sferei istoriei şi criticii literare ardeleneşti, Muthu se apropie de mizele demersului pe care Călin Teutişan îl construia în Scenarii ale criticii: protagonişti, metode, interpretări (2021). Acesta din urmă scotea la iveală cîteva „toposuri transgeneraţioniste” care să poată conduce la identificarea acelor premise ale existenţei unei comunităţi critice, cum e cazul şcolii clujene de critică şi istorie literară. Pe lîngă Ioana Em. Petrescu şi Liviu Petrescu (prezenţi şi în sinteza lui Teutişan), Muthu trasează şi alte trei profiluri ale criticii universitare clujene ori ardeleneşti: Ion Vlad, Ştefan Borbély şi Al. Cistelecan.

Foarte potrivită mi se pare ideea plasării la finalul masivului volum a interviului luat de Ovidiu Pecican, pentru că el clarifică şi recapitulează opţiunile pe care reputatul istoric şi estetician literar mizează în aproximarea „spiritului transilvan”.

# Marius Manta, Temeiuri în acvaforte, Editura Babel, 2023.

Fireşte, nu este o regulă, dar uneori calitatea unor cronici depinde şi de „materialul clientului”: aceasta pare că e impresia lăsată de foiletonistica lui Marius Manta, care şi-a adunat în volum cronicile publicate în revista Ateneu de-a lungul ultimilor trei ani, sub genericul Temeiuri în acvaforte. Atunci cînd se ocupă de autori minori sau de (un soi de) jurnalism religios, contaminînd textul critic cu surprinzătoare reflecţii mistice ori apologetice, cronicarul pare că încalcă clauza unei (măcar formale) obiectivităţi, şi nu oricum, ci declanşînd un soi de girofar encomiastic menit să-i decredibilizeze parţial notele şi impresiile de lectură.

Din fericire, în cuprinsul cărţii, vehiculul critic preferă totuşi compartimentarea şi contaminarea cu bogăţia ideatică a unor staţii de lectură autentice, în defavoarea haltelor împotmolite. Atunci cînd se ocupă, de pildă, cu (re)lectura unor studii ori cercetări, tratate de istorie ori de imagologie, comentatorul pare că se trezeşte dintr-un soi de letargie şi, stimulat fiind, redevine congruent cu sine, cu propriile propensiuni şi deschideri interpretative. De pildă, comentînd cercetarea Alinei Bako (Vindecarea prin literatură. Reprezentări ale maladiei în romanul românesc: 1960-1980), îşi îngăduie pînă şi licenţe critice („literadiografie”), iar analizînd structura unui volum extrem de important pentru istoria şi civilizaţia evreilor din România (O sută de ani după „Tratatul minorităţilor”: 1919), scoate în evidenţă caracterul crucial al comandamentului etic care derivă din conceptul de tzadik, specific misticii evreieşti.

Cu aceeaşi cadenţă este citită cartea lui Cosmin Ciotloş dedicată „Cenaclului de Luni” şi este valorizat contrastul benefic pe care se întemeiază judecăţile criticului bucureştean, dintre apetitul pentru acoladele narative şi dezinteresul, pe de altă parte, pentru „spectacolul ieftin”, dispreţuitor al minuţiozităţii în lectură, altfel spus, dintre esprit de finesse şi esprit de géométrie.

Adrian Mureşan este critic literar. Ultima carte publicată: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, OMG, 2020.