Regele moare

Fragment în avanpremieră din volumul în curs de apariție, în traducerea lui Vlad Russo & Vlad Zografi, la Editura Nemira.

marguerite: Ești încă prins cu frînghii pe care nu le-am dezlegat. Sau nu le-am tăiat. Se-agață de tine mîini, te țin în loc.

Marguerite se învîrte în jurul regelui și taie în gol, ca și cum ar avea în mîini foarfeci invizibile.

regele: Eu. Eu. Eu.

marguerite: Eul ăsta nu mai ești tu. Sînt obiecte străine care se lipesc de tine, paraziți monstruoși. Vîscul crescut pe ramură nu-i ramura, iedera agățată de zid nu-i zidul. Ești cocoșat de povară, umerii tăi sînt încovoiați, asta te îmbătrînește. Și ghiulelele astea pe care le tragi după tine, ele te-mpiedică să mergi. (Marguerite se apleacă, desprinde ghiulele invizibile de picioarele regelui, apoi se îndreaptă părînd că face un efort colosal pentru a ridica ghiulele.) Tone, tone, cîntăresc tone. (Face gestul de a arunca greutățile spre sală, apoi se îndreaptă de spate ușurată.) Uf! Cum ai putut să le tîrăști după tine toată viața! (Regele încearcă să se ridice.) Mă întrebam de ce umblai cocoșat, uite, sacul ăsta e de vină. (Marguerite pare să ia un sac de pe umerii regelui și să-l arunce.) Și traista. (Același gest al lui Marguerite cu traista.) Și bocancii ăștia de schimb.

regele, ca un mormăit: Nu.

marguerite: Liniștește-te! N-o să mai ai nevoie de încălțări de schimb. Nici de pușcă, nici de mitralieră. (Același gest ca pentru traistă.) Nici de lada asta cu scule. (Același gest; regele protestează.) Nici de sabie. Pare să țină la ea. O sabie veche, roasă de rugină. (Îi scoate sabia, cu toate că regele se opune cu stîngăcie.) Dă-i drumul. Hai, fii cuminte. (Îi dă o palmă peste mîini.) Nu mai e nevoie să te aperi. E pentru binele tău; mantia s-a umplut de spini, de solzi, de liane, de alge, de frunze umede și cleioase. Se lipesc, se lipesc. Le dezlipesc, le desprind, ele se prind, lasă pete, tot nu ești limpezit. (Face gesturi pentru a dezlipi, a desprinde.) Visătorul iese din vis. Gata, te-am scăpat de micile mizerii și murdării. Acum mantia e mai frumoasă, ești mai curat. Îți stă mai bine așa. Hai, umblă. Dă-mi mîna, dă-mi mîna cînd îți spun, nu-ți fie teamă, alunecă, dă-ți drumul, te țin eu. Nu îndrăznești.

regele, bîiguind: Eu.

marguerite: Niciun eu! Își închipuie că el e totul. Crede că ființa lui e tot ce există. Trebuie să-i scot asta din cap. (Apoi, ca pentru a-l încuraja:) Totul va rămîne într-o memorie fără amintiri. Grăuntele de sare topit în apă nu dispare, sărează apa. Vezi, te-ai îndreptat, nu mai ești cocoșat, nu te mai dor șalele, nu mai ai junghiuri. Te apăsa, nu-i așa? Gata, te-ai vindecat. Poți să umbli, mergi, hai, dă-mi mîna. (Umerii regelui se încovoaie din nou ușor.) Nu umbla cocoșat, nu mai ai nicio povară... Ce ți-e și cu reflexele astea condiționate! Nu scapi de ele cu una, cu două... Nu mai ai nicio povară pe umeri, ți-am zis. Stai drept. (Îl ajută să se îndrepte.) Mîna! (Regele ezită.) Neascultător mai e! Nu mai strînge pumnul, desfă degetele. Ce-ai acolo? (Îi deschide pumnul.) Ține în palmă întreg regatul lui, în miniatură: microfilme... semințe. (Către rege:) Semințele astea n-or să-ncolțească niciodată, au putrezit, sînt soi rău. Dă-le drumul, nu mai strînge degetele, îți poruncesc să desfaci degetele, dă drumul cîmpiilor, dă drumul munților. Aaașa. Nu era decît pulbere. (Îl ia de mînă și îl trage în ciuda rezistenței lui.) Vino. Tot nu se lasă! De unde atîta putere? Nu, nu încerca să te culci, nici să te așezi, n-ai de ce să te-mpiedici. Te conduc eu, nu-ți fie teamă. (Îl conduce pe scenă ținîndu-l de mînă.) Vezi că poți? Vezi ce ușor e? Ți-am pregătit o pantă lină. Pe urmă o să fie mai abruptă, dar n-are a face, o să prinzi puteri. Nu întoarce capul să privești ce n-o să mai poți vedea niciodată, concentrează-te, apleacă-te asupra inimii tale, intră, trebuie să intri.

regele, cu ochii închiși, înaintînd mai departe dus de mînă: Împărăția... N-am mai văzut asemenea împărăție: doi sori, două luni, două bolți cerești o luminează, alt soare se înalță, și încă unul. Al treilea firmament apare, țîșnește, se desface! În vreme ce un soare apune, alții răsar... Zorii și amurgul se-ntîlnesc... E un tărîm care se-ntinde dincolo de cuprinsul oceanelor, dincolo de oceanele care înghit oceanele.

marguerite: Traversează-le.

regele: Dincolo de cei șapte sute șaptezeci și șapte de poli.

marguerite: Mai departe, mai departe. Mergi, hai, mergi.

regele: Albastru, albastru.

marguerite: Tot mai distinge culorile. Amintiri colorate. Nu-i o natură auditivă. Imaginația lui e pur vizuală... E un pictor... obsedat de monocromie. (Către rege:) Renunță și la împărăția asta. Renunță și la culori. Te rătăcești din cauza lor, te țin în loc. Nu mai poți să întîrzii, nu te mai poți opri, n-ai voie. (Se îndepărtează de rege.) Mergi singur, nu te teme. Dă-i drumul. (Dintr-un colț al scenei, Marguerite îl conduce pe rege de la distanță.) Nu mai e zi, nu mai e noapte, nu mai există zi, nu mai există noapte. Lasă-te condus de roata care se-nvîrte în fața ta. N-o pierde din ochi, urmeaz-o pas cu pas, dar nu te apropia prea mult, e numai flăcări, te poți arde. Înaintează, eu dau spinii laoparte, fii atent să nu lovești umbra din dreapta... Mîini lipicioase, mîini rugătoare, brațe și mîini care cerșesc mila, n-aveți ce căuta aici, plecați. Nu-l atingeți că vă plesnesc! (Către rege:) Nu întoarce capul. Ocolește prăpastia din stînga. Nu te teme de lupul bătrîn care urlă... Are colți de carton, nu există. (Către lup:) Piei, lupule! (Către rege:) Nu te teme nici de șobolani. N-au cum să-ți muște degetele de la picioare. (Către șobolani:) Șobolani și vipere, pieriți! (Către rege:) Nu te lăsa înduioșat de cerșetorul care te trage de mînă... Fii atent la bătrîna care vine spre tine... Nu lua paharul cu apă pe care ți-l întinde. Nu ți-e sete. (Către bătrîna imaginară:) Lasă-l, femeie, n-are nevoie să bea, nu-i e sete. Nu sta în calea lui. Dispari. (Către rege:) Sari peste barieră... Camionul ăla mare n-o să te strivească, e o nălucă... Poți să treci, hai, treci... Nu, margaretele nu cîntă, chiar dacă sînt sălbatice. Le sorb eu vocile; gata, au dispărut! Nu-ți pleca urechea la susurul izvorului. Obiectiv vorbind, nu se-aude. E și el un fals izvor, o voce falsă... Taci, voce falsă. (Către rege:) Acum nimeni nu te mai cheamă. Miroase pentru ultima dată floarea asta și arunc-o. Uită-i parfumul. Nu mai poți să vorbești. Cui să-i vorbești? Da, da, așa, ridică piciorul; și celălalt. Uite puntea, nu-ți fie teamă că amețești. (Regele înaintează spre treptele tronului.) Ține-te drept, n-ai nevoie de băț, oricum nu-l mai ai. Nu te-apleca, ai grijă să nu cazi. Urcă, hai, urcă. (Regele începe să urce cele trei sau patru trepte care duc la tron.) Mai sus, și mai sus, urcă, și mai sus, și mai sus, și mai sus. (Regele a ajuns lîngă tron.) Întoarce-te spre mine. Privește-mă. Privește prin mine. Privește oglinda asta oarbă, stai drept... Dă-mi picioarele, dreptul, stîngul... (Pe măsură ce-i dă aceste ordine, Regelui îi înțepenesc membrele.) Dă-mi un deget, dă-mi două degete... Trei... Patru... Cinci... Toate zece... Lasă-mi brațul drept, brațul stîng, pieptul, umerii amîndoi, pîntecul. (Regele e nemișcat, încremenit ca o statuie.) Gata, vezi, ți-ai pierdut graiul, inima ta nu mai are de ce să bată, n-are rost să mai respiri. Era o agitație absolut inutilă, nu-i așa? Poți să iei loc.

Regina Marguerite dispare brusc prin dreapta. Regele e așezat pe tron. În această ultimă scenă dispar treptat ușile, ferestrele, zidurile sălii tronului. Acest joc de decor e foarte important. Acum nu mai e nimic pe scenă, în afară de regele care stă pe tron, într-o lumină cenușie. Apoi dispar și regele, și tronul.

În fine, n-a mai rămas decît această lumină cenușie.

Dispariția ferestrelor, a ușilor, a zidurilor, a regelui și a tronului trebuie să aibă loc lent, treptat, foarte pregnant. Regele așezat pe tron trebuie să rămînă vizibil cîtva timp înainte de a se cufunda într-un fel de ceață.

cortina

Paris, 15 octombrie – 15 noimebrie, 1962

Cîteva confesiuni:

Eugène Ionesco în volumul Antidoturi: „Vreau să spun că, atît în teatru, cît şi în proză, am sentimentul că întreprind o explorare bîjbîind în beznă, într-o pădure întunecată. Habar n-am unde voi ajunge sau dacă am s-ajung undeva, scriu fără niciun plan. Sfîrşitul vine de la sine: constatarea eşecului, ca în ultima mea piesă, Omul cu valize, ori reuşita, atunci cînd sfîrşitul poate părea un nou început. În realitate, caut o lume virginală, caut lumina paradiziacă a copilăriei, splendoarea zilei dintîi, splendoarea fără pată, univers intact care aştept să mi se-arate proaspăt, parcă abia născut. Ca şi cum aş vrea să asist la evenimentul facerii lumii, ignorînd decăderea ei, şi caut acest eveniment în mine însumi, cu dorinţa, parcă, de-a restrăbate cursul Istoriei, sau îl caut în personajele mele, care sînt alţi eu însumi ori care sînt aidoma altora ce-mi seamănă, fiind şi ei, ca şi mine, în mod conştient sau nu, în căutarea luminii absolute. Fiindcă n-au nicio indicaţie cu privire la drumul pe care-l au de parcurs, personajele mele rătăcesc în întuneric, absurd, incomprehensiune, angoasă.”

Mariana Mihuț: „M-am întîlnit cu Eugène Ionesco după șaizeci de ani de profesie în teatru. Pentru mine, vîrsta de optzeci de ani a fost vîrsta potrivită pentru a-l înțelege pe acest imens dramaturg și om.” Mariana Mihuț:

Victor Rebengiuc: „Îmi era frică de teatrul absurdului, de această creație specială a lui Eugène Ionesco, pentru că nu înțelegeam care putea fi absurditatea unui text și, dacă exista această absurditate, de ce s-o jucăm? Cînd am fost distribuit în Regele moare, am fost surprins de umanitatea textului, care m-a copleșit și care m-a făcut să-mi dau seama de profunzimea lui Ionesco. Eram deja la o vîrstă la care moartea nu mă mai speria și munca la acest rol m-a făcut să înțeleg cît de prezentă este ea în viața mea. Bérenger mi-a devenit prieten apropiat și l-am însoțit cu multă înțelegere pe drumul lui spre moarte.” Victor Rebengiuc:

Oana Pellea: „Am petrecut douăzeci de ani în universul lui Eugène Ionesco jucînd Scaunele... Întîi în limba romînă și de doi ani și în limba franceză. Ce univers genial! N-am înțeles niciodată de ce opera lui Ionesco este considerată ca făcînd parte din genul absurdului... Este universul unui geniu, în toată splendoarea umanității, a inteligenței, a umorului și a tragismului său. Ești binecuvîntat dacă ai acces la această Lume! Domnule Eugène Ionesco, chapeau bas!”

Maia Morgenstern: „În facultate, mi-am luat libertatea să judec eu, cu mintea mea, din perspectiva mea și să exprim sincer ceea ce îmi transmitea mie teatrul lui Eugène Ionesco. Am îndrăznit să mă apropii de personaje, de universul lui Ionesco, dincolo de tot ceea ce ni se preda la școală. Habar n-am dacă ziceam bine sau nu... Eram liberă. Cu desăvîrșire liberă să-l „gîndesc“ pe Ionesco așa, cu mintea mea de studentă la actorie. Și m-am simțit grozav de bine.”

Andrei Șerban: „«Lumea e o iluzie. E ireală, dar fondată pe o realitate superioară, pe care căutăm să o înțelegem. Sau poate e un fel de farsă teribilă pe care Cel de Sus i-a jucat-o omului. Există doar un recurs: să intrăm în jocul Domnului și să rîdem de această glumă tragică!» Această confesiune a autorului definește toată opera lui. În întîlnirile pe care le-am avut cu el, am simțit că întrebarea despre sensul adevărat al vieții e mai adîncă decît teoria teatrului absurdului.”