Cititorii contemporani cu La Rochefoucauld erau iritați de aparenta lui mizantropie. Mulți dintre ei se simțeau denunțați în fariseismul lor pietist – sublimat retoric în predicile lui Bossuet, ridiculizat de Molière și transformat într-un abis de autenticitate anxioasă în Cugetările pascaliene –, așa că se grăbeau să-i reproșeze ducelui absența oricărei referințe explicit creștine în pesimistele sale Maxime. Formal, aveau dreptate. Nu găsim în textele genialului moralist al Marelui Secol francez nici teologie, nici morala iezuită specifică barocului contrareformat (pe care și Pascal o detesta), așa cum nu detectăm nicăieri dulcegării sentimentale, obscurități mistice sau referiri obsecvioase la marile autorități ale catolicismului. Și asta nu doar pentru că La Rochefoucauld, partizan al Frondei, avusese în familie și „hughenoți”, ci pentru că experiența sa, în vremea cînd guvernele regale erau conduse de Richelieu și Mazarin – doi Prinți ai unei Biserici inundate de jocuri politice interdinastice –, îi dovedea că aristocrația europeană își pierduse complet etosul cavaleresc din acel strălucit trecut (care nu purta încă numele de Ev Mediu), transformându-se treptat într-o clasă machiavelică de intriganți egoiști și perverși. „Nous, François, duc de La Rochefoucauld, pair de France, prince de Marsillac, baron de Vertreuil, Montignac et Cahuzac” (pentru a reproduce formula „notarială” cu care se identifică într-unul dintre testamentele sale olografe) a preferat să convertească valorile spirituale creștine într-un cult salutar al politeții, singura menită să prezerve delicatețea filantropică, într-o lume dominată de interese brutale, vanitate și parada falselor virtuți.
În pasajele traduse mai jos (pe care le-am extras din Reflexions diverses. 4. De la conversation (Œuvres complètes, Pléiade, Gallimard, 2021, pp. 509-510), sfaturile moralistului în materie de artă a conversației sînt, după mine, subtil impregnate de duh evanghelic. El nu se manifestă ca atare, printr-o asumare confesivă sau confesională, cît în țesătura nevăzută a ideilor, subordonate regulii de aur și iubirii aproapelui, care devine aici respect nuanțat față de instanța alterității.
„Dacă atît de puține persoane au o conversație agreabilă, este pentru că fiecare se gîndește mai mult la ce vrea să spună decît la ceea ce spun ceilalți. De vrei să fii ascultat, trebuie să-i asculți pe cei care vorbesc; se cuvine să le lași libertatea de a se face ascultați și chiar de a rosti ceva inutil. În loc să-i contrazicem ori să-i întrerupem, așa cum adesea facem, trebuie, dimpotrivă, să pătrundem în spiritul și gusturile lor, dovedindu-le că le înțelegem, să le vorbim despre ce le place, să lăudăm, în măsura posibilului, ce-i de lăudat în ceea ce spun, și să le arătăm că facem asta mai curînd de bunăvoie decît din complezență. Se cade să nu disputăm subiecte indiferente, să punem întrebări cît mai rar (căci ele sînt cel mai adesea fără rost), să nu lăsăm impresia că avem mai multă dreptate decît ceilalți și să cedăm pe dată avantajul unei decizii. Trebuie să rostim lucruri firești, pe înțeles și mai curînd serioase, potrivite cu starea de spirit și înclinațiile celor cu care convorbim, fără a-i presa să aprobe ce spunem sau să ne dea un răspuns. (...)
Frumos este să nu vorbim prea mult despre noi înșine ori să ne dăm drept exemplu. (...) Să dovedim abilitatea de a nu epuiza subiectele tratate, lăsîndu-le mereu și altora ceva de gîndit și de spus. Nu e niciodată bine să ne arogăm aere de autoritate, nici să folosim cuvinte și termeni mai mari decît obiectele desemnate. Ne putem menține opiniile, dacă sînt rezonabile, dar, dacă facem asta, să nu rănim sentimentele altora, părînd că sîntem șocați de ce-au spus. (...) Dacă-ți trebuie mult meșteșug pentru a vorbi la obiect, nu-ți trebuie mai puțin pentru a păstra tăcerea. Există o tăcere elocventă: ea ne servește uneori pentru a aproba sau condamna; există o tăcere batjocoritoare; există o tăcere respectuoasă; există în fine atitudini, tonuri și maniere care determină adesea ceea ce-i plăcut ori neplăcut, delicat sau supărător, în orice conversație.”
Dați jos dantelele răsfirate peste armura lustruită a ducelui și veți găsi, mai ales în clasificarea finală a „tăcerilor”, o prospețime aproape patericală...
.jpg)
.webp)
