# The Sweet East (SUA, 2023), de Sean Price Williams.
Cinema-ul independent american – cel care ne purta voios prin păturile marginale ale națiunii, dezvăluind extremități neștiute – pare în pierdere de turație. Un film precum The Sweet East nu va remedia situația de unul singur: este prea îndatorat jaloanelor pe care cineaști precum frații John și Benny Safdie sau Kelly Reichardt le-au plasat în ultimii ani pe acest cîmp al explorărilor antropologice în care, totuși, ar mai fi atîtea de făcut. Pe de altă parte, cu aplombul său sociologizant, această plimbare prin periferiile Estului american – de la neo-naziști la cineaști independenți cu capul în nori – ne poate reaminti gloria acelor filme. Vedem aici un fel de ocheadă la măiestria lor de a cartografia spațiile (enorm de multe) care nu se văd la TV, ca și la vena neorealistă cu care se pliază, empatic, pe orice fel de alteritate. Filmul lui Sean Price Williams – directorul de imagine al fraților Safdie, printre altele – e foarte frumos: cu pelicula sa granulată și tonurile vibrante, cu tăieturile bruște, totul e la locul lui – adică decalat, anapoda într-un sens aproape poetic. Scris de criticul de film Nick Pinkerton, scenariul e colorat și plin de poantă – o veritabilă perdea de fum pentru sentimentul de dezorientare și spaimă care ne cuprinde la finalul acestui carnaval fără prea mari consecințe.
Desigur, e un fel de-a spune: filmul e presărat cu moarte, deziluzie și toxicitate. Fuga lui Lillian de sub ochii profesorilor, în timpul unei excursii cu clasa la Capitoliu, ascunde în ea premisele unei călătorii pînă la capătul nopții. Un fel de Route One/USA (1989) al lui Robert Kramer, acel film în care toată excentricitatea unei țări mistificate e chemată în lumină, The Sweet East e la fel de disponibil să găzduiască în sînul său tot ce merge prost în America. Rămînem cu senzația unei case de nebuni grandioase – ceva între închisoare în aer liber și sărbătoare dionisiacă fără sfîrșit –, pe care o traversăm în alergare, acumulînd și tot acumulînd pățanii. Nu e neapărat ceva rău: picaresc pînă la capăt, filmul aglutinează momente și personaje care, preț de o clipă, asigură prim-planul, dar numai pentru a fi imediat uitate: militantul stîngist care se declară „artivist”, universitarul singuratic cu agendă de suprematist alb și o pasiune remarcabilă pentru Edgar Allen Poe (unul dintre vîrfurile filmului, cineaștii de culoare care fac un film revizionist despre trecutul american și, în fine, tînărul musulman care trăiește într-o casă izolată din Vermont alături de fratele său, un fel de guru al unei secte de homosexuali (celălalt vîrf al filmului).
Spre lauda sa, un film ca Route One/USA era un documentar: carnea putredă pe care ne-o arăta – un festival de demență și diversitate – era smulsă direct din real, era realul însuși. Foarte scris – în ciuda momentelor sale de freestyle –, The Sweet East se simte, în schimb, prea ca un inventar al tarelor societății. Un inventar oportun, cu siguranță, într-atît de polarizată fără speranță pare să fi devenit societatea americană a ultimilor ani. Există ceva aproape jubilatoriu în această plăcere de a explora pe scurt, apoi de a trece mai departe cu nonșalanță. Pe de altă parte, procesul sfîrșește prin a deveni metodă: un „ceva” mult prea sistematic pentru ca, de la un punct încolo, să mai fim cu adevărat surprinși. Pare că Pinkerton și Williams se amuză să scornească tot soiul de peripeții care mai de care mai senzaționale (climaxul e atins de un masacru filmat în cheie kitsch, cu borșul care țîșnește emfatic pe nasul personajelor) – dar motorul lor real nu e atît curiozitatea sociologică (e și asta), cît mai ales bravada scenaristică. Îmi vine în minte un alt film legendar de tip „crepuscul al utopiei” – Candy Mountain (1987), conceput de marele fotograf Robert Frank –, unde un invidid cu mintea ușor rătăcită pornea într-un periplu spre Canada care îl obliga la interacțiuni dubioase cu societatea. Dar filmul ținea acest pariu fără să dea senzația că în culise ar avea un program.
Or, aici programul e străveziu. El face din suflul epic al filmului un simplu pretext de amuzament non-naiv în fața minunățiilor „descoperite” pe drum. The Sweet East e filmul de după filmele care au venit după: fără pic de elegie, e pur și simplu postmodern – nu îl mai surprinde nimic. E de găsit, în această poveste, o atenție remarcabilă pentru interpretare – toți actorii sînt grozavi, cu o mențiune sprecială pentru protagonista Talia Ryder, suficient de minimalist-radiantă încît să evoce un star –, care transformă anumite scene în mici epifanii cu iz de gag profan (toată coabitarea anxiogenă dintre Lillian și proful nazist timid, care cine-știe-ce-prădător-sexual-ascunde, e o clipă de mare inspirație conceptuală). The Sweet East păcătuiește, totuși, prin exotism – asumîndu-și o protagonistă „din afară”, care doar observă mirată, filmul păstrează tot ceea ce ne arată la o distanță securizantă, care nu ne poate atinge. În locul unui „teren” antropologic – așa cum putea fi, la o adică, Heaven Knows What (2014) al fraților Safdie, plonjeu vertiginos în mijlocul unor toxicomani –, filmul alege conștient privirea de tip „safari”. Rezultă un caleidoscop sprințar, dar cu intențiile prea la vedere pentru a ne bulversa cu adevărat.
The Sweet East a rulat în secțiunea „Quinzaine des cinéastes” la Festivalul de la Cannes.
Victor Morozov este critic de film.
.jpg)
.webp)
