Curiozități argotice

Cuvîntul gagiu, împrumut din limba romani, este atestat în română încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, în lista de argotisme a lui N. T.Orășanu (din Întemniţările mele politice, 1861) și în romanul lui G. Baronzi, Misterele Bucureștilor (1862): „Cînd o veni gagiul cu merindele o bună mardeală (...) şi caro!”. Dicționarele noastre, reticente în a accepta cuvinte din registrul argotic, nu l-au înregistrat decît tîrziu și nu au menționat aparițiile sale mai vechi; în Micul dicționar academic (MDA), prima atestare indicată este dintr-o antologie de poezie populară publicată în 1910, deci cu aproape o jumătate de secol mai tîrziu de semnalările lui Orășanu și Baronzi. Discutabilă este și explicația originii cuvîntului, perpetuată în dicționarele generale (DEX, MDA, Noul dicționar universal, Dicționarul explicativ ilustrat): în toate se arată că gagiu ar proveni din gagic, ca rezultat al unei substituții de terminație. La rîndul său, gagic este un derivat regresiv din gagică, iar gagică este explicat ca împrumut din romani, din femininul gaği. De fapt, nu e nevoie de o cale atît de întortocheată: forma gagiu se explică foarte bine direct din masculinul gağo (gadjo), cu accent pe silaba finală, ca adaptare fonetică normală. Soluția etimologică a fost formulată încă din 1934 de Alexandru Graur, într-un celebru articol („Les mots tsiganes en roumain“). De la sensul din romani (gadjo, „bărbat de altă etnie, non-rom”) s-au dezvoltat în română semnificațiile mai generale „individ, tip” și „iubit”.

Familia lexicală a cuvîntului este foarte bogată, conținînd multe creații înregistrate în glosarele și dicționarele de argou și în studiile de specialitate (de exemplu, de Vladimir Drimba, în Cercetări etimologice, 2001): gag, gagă, gagel, gagic, gagică, gagicuță, gagiman, gagioală, gagistru, gagistră, gagicar, a gagicări, gagicăreală. Unele dintre forme par creații individuale, efemere (gagicăreasă, la G. Astaloș) sau de circulație foarte redusă (gagistan, menționat într-un articol de M. Petre). Forme aparent dubioase, dar care totuși au avut o oarecare circulație sînt gagistru și gagistră. Substantivul feminin este un echivalent expresiv pentru gagică­, cu sensurile înrudite „femeie” și „iubită”; accepția „femeie bogată”, din Limbajul infractorilor de T. Tandin (1993), pare o semnificație întîmplătoare, dedusă arbitrar din context. Deși rar, substantivul feminin este atestat de-a lungul secolului al XX-lea – „Şi prin mahala la mine / Sânt gagistre cu toptanu” (Veselia, 1910). „Fir-ar el de molfăit, da-i dă mîna să umble cu gagistre tinere” (Cronica, 1971) – și apare chiar în texte recente din mediul online: „Gagistra aia are chiar 20 de ani?” (simplybucharest.ro, 2012); „Dacă o ții pe a ta pînă la capăt, gagistra cu mașina rămîne fără carnet iar gaborul și-o fură grav” (motociclism.ro, 2013). În cazul substantivului masculin, lucrurile se complică puțin. Pe lîngă sensurile previzibile – „bărbat” („Se mai lipea vreun gagistru de avea parale”, E. Barbu, 1957) și „iubit” („Joacă cu «gagistru» ’mneaei la horă”, Veselia, 1907; „Pe mine nu mă placi? – Adică cum? – Adică să-mi fii gagistru”, Veselia, 1923) –, apare și un uz neașteptat. În perioada interbelică și chiar în anii de după război, îl găsim pe gagistru și ca denumire pentru un membru al fanfarei militare: „Procesul plutonierului gagistru” (Curentul, 1935); „Cu muzica puteai fi angajat ca gagistru la regiment” (Gazeta literară, 1957).

De fapt – așa cum a arătat deja Iorgu Iordan, într-un text din 1937 („Note și observații la articolele precedente“) –, e foarte probabil ca la un moment dat să se fi petrecut o confuzie și o contaminare între argoticul gagiu și un termen standard-administrativ, extrem de frecvent în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea: gagist. Păstrat în dicționare cu eticheta „învechit” și chiar „ieșit din uz”, gagist e un împrumut din franceză (din fr. gagiste), avînd sensurile „actor angajat temporar (și cu leafă)” și „muzicant angajat cu leafă într-o fanfară militară” (DEX). În franceză, gagiste face parte din aceeași familie lexicală cu gage (intrat în română ca gaj) și cu verbul engager (rom. a angaja). Și în franceză, și în română apar sporadic variantele populare, deformate, gagistre, respectiv gagistru, în care, așa cum arăta Iorgu Iordan, este vorba de „epenteza lui r, curentă în vorbirea oamenilor inculți la cuvintele formate cu -ist (fochistru, mașinistru...)” (articolul citat, p. 160). Fenomenul – explicat prin analogia cu ministru, maestru, magistru etc. – poate fi legat, regional, și de modelul unor cuvinte germane cu terminația -ster.

Chiar dacă gagistru și gagistră sînt mici ciudățenii lingvistice, cuvinte cu totul marginale, rar folosite, istoria lor e interesantă și atrage atenția asupra unor fenomene mai generale ale limbii vorbite.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).