Einstein știa mai bine

Dintre științele exacte, fizica mi s-a părut mereu ca fiind cea mai apropiată de filosofie. Ea încearcă să răspundă la întrebările legate cel mai direct de felul cum e alcătuită și cum funcționează lumea. Iar în școală, răspunsurile astea au părut destul de exacte pînă la un anumit punct. Fizica newtoniană era clară, dar chiar și fascinanta teorie a relativității, deși mai puțin intuitivă, în cele din urmă era de înțeles. Cînd însă profesorii au început să ne vorbească despre caracterul dual al unui electron care poate fi sau undă, sau particulă, în funcție de cum îl detectăm, despre principiul incertitudinii, despre pisica și vie, și moartă în același timp, și alte asemenea ciudățenii paradoxale, legate de teoria cuantică, m-am simțit pierdut. Mai ales că erau lucruri pe care simțeam că nici profesorii nu le înțelegeau pînă la capăt. La întrebările noastre naive primeam răspunsuri de genul „trebuie să acceptăm că...”, „presupunem că...”, „încercăm să ne imaginăm că...”.  Toată claritatea de pînă atunci a fizicii dispăruse complet într-un fel de ceață electronică, dacă pot să-i spun astfel (în care nici particulele elementare nu mai erau ceva determinat).

Ca mulți alții, probabil, de-a lungul timpului am continuat să mă mir de lucrurile pe care le auzeam în legătură cu acest domeniu și să-mi spun că, în orice caz, limitele înțelegerii mele erau total depășite. Am avut o mică tresărire aflînd că însuși Einstein, ale cărui studii și descoperiri au stat de fapt la baza macanicii cuantice, văzînd unde ajung lucrurile, a dezavuat spre bătrînețe o mare parte din teroriile acestea, spunînd ceva de genul că, în realitate, lucrurile nu pot fi atît de complicate. Marele și simpaticul fizician Richard Feynman dădea de înțeles, într-una din cărțile sale, că odată ce-a îmbătrînit, Einstein nu ar mai fi fost interesat decît de acele descoperiri și ipoteze care puteau fi legate de teoria relativității (iar după cum se știe, mecanica cuantică tocmai asta nu reușește). Sugestia că Einstein nu ar mai fi fost în stare să vadă dincolo de măreața teorie pe care o instituise părea să convină partizanilor noii fizici cuantice. Chiar și în istoria științelor exacte, subiectivitatea și lupta umană pentru succes și întîietate au uneori efecte mai mari decît demonstrațiile obiective (a se vedea cartea lui Bill Bryson Despre toate pe scurt – de la Big Bang la ADN, Editura Polirom, 2015).

Pe de altă parte, acum cîțiva ani, am aflat de la o fiziciană germană, specialistă în experimente cu particule subatomice, Sabine Hossenfelder (autoarea cărții Rătăciți printre formule, Editura Humanitas, 2020), că fantezia fizicienilor actuali nu mai poate fi oprită, că aceștia imaginează pe bandă rulantă tot felul de ipoteze, care mai de care mai spectaculoase, dar care nu pot fi confirmate experimental – cu alte cuvinte, că fizica devine un fel de ficțiune.

În fine, de curînd am dat peste o carte (și aici voiam, de fapt, să ajung) a unui fizician teoretician important – Lee Smolin –, care pare să-i „răzbune” pe toți cei care, asemeni mie, s-au simțit dacă nu trădați în logica lor, măcar confuzați de fizica cuantică. E vorba de Revoluția neterminată a lui Einstein – căutarea a ceea ce se află dincolo de cuante, Editura Humanitas, 2023 (a fost publicată prima oară în engleză în 2019, deci este relativ recentă). E o carte grea, pe care trebuie să recunosc că n-am înțeles-o în toate amănuntele, dar ale cărei linii generale par totuși foarte limpezi. La granița dintre fizică și filozofie, Lee Smolin îi împarte pe fizicienii care s-au ocupat de fizica cuantică în realiști și antirealiști, el plasîndu-se în prima categorie. Antirealismul, explică Smolin, s-a dezvoltat odată cu ceea ce el numește „ortodoxia de Copenhaga”, adică interpretarea fondată de Niels Bohr și Werner Heisenberg în anii ’20 și care a devenit un fel de curent majoritar printre fizicieni, transmisă mai departe discipolilor și rămasă bine înrădăcinată timp de decenii. O interpretare de mare succes, care a ignorat opoziția unor fizicieni cu nume cel puțin la fel de importante, precum Einstein, Schrödinger sau Broglie. Pentru Bohr, dezvăluie Smolin, „obiectul științei nu este natura. Știința nu ne dă și nu ne poate da o imagine obiectivă asupra naturii”. Mai mult de atît, Smolin aduce în discuție ideea că antirealismul din fizică ar fi făcut parte „dintr-o mișcare culturală mai amplă care a adoptat iraționalismul ca răspuns la masacrul din tranșee de care generația lor avusese parte” (în Primul Război Mondial). Smolin nu ezită să denunțe un fel de cabală în domeniu, atrăgînd atenția că acolo e vorba chiar de influențe mistice care au afectat gîndirea unor fizicieni.

Lee Smolin descrie și calea alternativă la acest iraționalism, care ar putea avea la bază, eventual,  teoria undei pilot a lui Louis de Broglie, o teorie realistă, care însă la vremea ei n-a avut prea mulți adepți. Deocamdată, nici una dintre teoriile existente (fie ele realiste sau antirealiste) nu este completă și indubitabilă, dar Smolin pledează pentru urmarea căii realiste și nu pentru așa-numitele perspective operaționale, care pot avea rezultate, fără însă a explica în mod direct și esențial natura. Încă din introducerea cărții sale, el afirmă cît se poate de răspicat că mecanica cuantică, în varianta ei clasică, a creat atîtea probleme și dezacorduri „din simplul motiv că teoria e greșită”. E o teorie incompletă, spune el, iar sarcina fizicienilor ar fi aceea de a merge „dincolo de mecanica cuantică, la o descriere inteligibilă a lumii la scara atomilor”. El prezintă și o mulțime de teorii și ipoteze contemporane, care mai de care mai uluitoare, dar și propriile sale încercări de a avansa în explicarea microuniversului și în găsirea unei fizici comune cu cea a macrouniversului.  

În orice caz, Smolin dă speranțe celor derutați de paradoxurile și ciudățeniile mecanicii cuantice clasice. Ceea ce nu știm încă ni se pare ambiguu și poate da naștere, ca întotdeauna în istorie, la interpretări greșite și chiar stranii. La un moment dat însă, lucrurile se pot lămuri. Totul e ca oamenii de știință să persevereze pe căi realiste în descoperirea secretelor naturii.