Pedagogia ciorilor din Copou

În ultimele zile, mi-a revenit în minte, cu insistenţă, o (altă) întîmplare bizară din copilăria mea ceauşistă. Prin anii ’80, descoperisem, alături de tovarăşii mei de joacă, o formă de divertisment – bănuiesc – curioasă pentru adolescenţii actuali, obişnuiţi cu relaxările active, în compania telefoanelor, însă antrenantă pentru noi, cei crescuţi în butaforia cenuşie a lumii ante-revoluţionare. Porneam adesea, în grupuri relativ mari, în ceea ce nu mai ştiu cine numise „expediţii”, niște incursiuni ce presupuneau, practic, deplasarea pe jos, un număr de kilometri, pînă în diversele periferii ale Iașiului (uneori, chiar dincolo de ele) şi, ulterior, înapoi, în Centru, unde locuiau membrii găştii noastre la vremea respectivă. Lumea era pe atunci aşa cum şi-o amintesc supraviețuitorii: lipsită de pericole imediate, destul de ternă şi repetitivă în derularea ei inexorabilă, prevăzută astfel de la cel mai înalt nivel. Totuşi, noi – avizi de aventură şi experiment iniţiatic – o coloram eroic, cu imaginaţie infantilă, inventînd primejdii la tot pasul, transformînd detalii insignifiante în nemaipomenite obstacole-test şi trăind fiecare segment al amintitelor „expediţii” cu o intensitate psiho-emoțională ieşită din comun.

Întîmplarea la care mă refer s-a petrecut într-o după-amiază de toamnă tîrzie, pe parcursul unui marș, în grup, pe Dealul Copoului, dincolo de Liceul Pedagogic şi, implicit, de ultimele bastioane de urbanitate, unde orizontul începe să se deschidă ameţitor. La întoarcerea din această drumeție istovitoare, pe cînd ne aflam deja, din nou, sub copacii desfrunziţi ai Parcului Expoziţiei, un băiat din echipă intră subit în isterie, îndemnîndu-ne să alergăm cît puteam de repede acasă, pentru a evita teribilele „decoraţii” de toamnă ale Copoului. Pentru aceia dintre dumneavoastră mai puţin familiarizaţi cu Iașiul, îmi voi permite să fac precizarea – cu scuzele de rigoare – că, toamna, celebra colină devenea, în acele timpuri îndepărtate, o adevărată „vale a plîngerii” pentru materialul textil, expunîndu-l, pe arii semnificative, unui veritabil „bombardament” cu producţiile digestive ale miilor de ciori agăţate de arborii uscaţi. Isteria amicului se mulă perfect pe aviditatea de pericol a grupului care ajunse, într-un interval de secunde, extrem de agitat, ambalîndu-se pentru o cursă infernală de la Expoziţie pînă în Piaţa Unirii.

Un singur component al trupei de şoc rămase liniştit, spunînd imperturbabil că probabilitatea de a fi lovit de torpilele bătrînilor corbi ar fi mai mare pe parcursul unui galop scelerat pînă în Centru decît în mersul de voie pe aceeaşi distanţă. Prietenul respectiv avea înclinaţie certă pentru matematică şi ştiam că nu ar fi lansat o asemenea ipoteză gratuit, riscîndu-şi credibilitatea în interiorul găştii. Deşi inima mă trăgea către mulţimea turbată, glasul timid al raţiunii („Ferească Dumnezeu să aibă omul dreptate şi să mă trezesc în vale decorat ca un fraier!”) mă determină, în cele din urmă, să cobor liniştit alături de el, în timp ce restul lumii se pierdea în zarea înnegurată. Concluzia nu va surprinde pe nimeni, desigur. Reunindu-ne mai tîrziu, am aflat cu stupoare că un calcul al probabilităţii nu seamănă niciodată cu o presupunere instinctivă: eu şi prietenul (care preferaserăm mersul calm în favoarea ritmului de asediu) eram perfect curaţi, pe cînd mulţi din grup nu scăpaseră de loviturile imparabile ale întunecatelor zburătoare. Știința bătuse, fără drept de apel, zvonistica, iar rațiunea umilise, iată, impulsul frust.

Probabil că nu mi-aș fi amintit benignul episod biografic, dacă nu aș fi observat în jurul meu, de-a lungul intervalului recent, tot mai insistent pentru a nu fi suspect, o înclinație a lumii contemporane către trăirea primară, instinctivă, prea puțin cenzurată de cerebralitate. Un zvon face astăzi carieră mai repede și mai eficace decît o demonstrație riguroasă sau o argumentare științifică a unei eventuale ipoteze de lucru. Spectacolul (butaforic), conspirația (ficțională) și agitațiunea (fără obiect) au înlocuit, aproape complet, echilibrul (sufletesc), rigoarea (intelectuală) și liniștea (minții). „Știrile” naționale, „mediile” virtuale și, ultimativ, întreaga comunitate colportează „informații” absurde, se inflamează încontinuu cu aburii senzaționalismului ieftin – altfel, să admitem, ușor demontabil la analiza rece ori la simplul calcul probabilistic, lipsit de patosul devastator al speculației vioaie. Mă mir doar că, vorba americanilor, la sfîrșitul zilei, nimeni nu pare deranjat de multitudinea „decorațiilor” aduse pe propriile veșminte de un asemenea mod de operare, ca să nu spun mod de viață.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.