Umori, orgolii și aroganțe contextuale

Școala este o instituție orientată spre societate. Avînd ca scop educația tinerilor, a celor care se formează, ea este în slujba societății ca furnizoare de servicii ale căror efecte se vor măsura prin eficiența și calitatea inserției sociale în viitor a actualilor educabili, ca beneficiari direcți. Așa stînd lucrurile, sigur că nu vorbim despre o instituție autarhică, ci despre una care trebuie să intre în dialog permanent cu societatea pentru care prestează servicii. Trebuie să intre, desigur, în dialogul acesta inclusiv cu părinții, cărora trebuie să le asculte opiniile și să le ia în considerare argumentele.

Dacă această necesară deschidere a școlii către societate și către dialogul cu aceasta este evidentă, totuși abdicarea școlii în fața oricăror pretenții din partea oricărui reprezentant al societății, respectiv în fața oricăror pretenții din partea oricărui părinte, nu este, firește, dezirabilă. Ba chiar este primejdioasă, pentru că stabilește un raport nu de comunicare, ci de forță, nu de reciprocitate colaborativă, ci de superioritate, respectiv inferioritate.

În principiu, limitele raporturilor dintre școală și părinți sînt reglementate prin documente legislative. Părinții nu conduc de facto unitățile școlare în care învață copiii lor. Firește, pot adresa întrebări, pot solicita clarificări, pot aduce la cunoștință fapte, pot reclama situații care li se par neconforme fie cu legislația, fie cu principiile generale conform cărora se așteaptă să le fie educați propriii copii. Dar nu pot, nu ar trebui să poată impune, prin amenințare, prin hărțuială, prin presiune, decizii care să vizeze politicile educaționale sau aspectele care țin de logistică, de management organizațional, de încadrare a personalului didactic etc.

Din păcate, în ultimii ani, nu puțini, s-a dezvoltat tot mai tare o abordare de tip bullying a unor părinți la adresa unităților școlare în care le sînt înscriși copiii. Părinți care, avînd în spate fie proptele ale unor persoane influente, fie proptelele propriilor afaceri, deci potențialul financiar, precum și case de avocatură angajate, vin cu pretenții înspre unitățile școlare, prin care își evidențiază spiritul autoritar, nu colaborativ. Cînd solicitările acestora sînt de bun-simț, iar dialogul cu managementul unității școlare sau doar cu profesorii este civilizat și aflat sub semnul puterii argumentelor, nu este nici o problemă, iar soluțiile se găsesc, decurg tocmai de la nivelul respectivelor argumente. Problema este, însă, cînd acești părinți vor doar să impună cu orice preț poziția lor de putere, fără să aibă, de fapt, argumente reale, dar presînd cu hărțuială constantă, cu amenințări și chiar cu procese.

Vorbesc despre o specie de părinte care, alături de copilul său – format, desigur, în același tipar –, consideră la un moment dat că un profesor nu i-a picat cu tronc. De ce nu i-a picat cu tronc? Păi, poate pentru că a avut îndrăzneala să dea un test considerat de elev prea dificil. Să zicem că a dat un test de lectură în care solicita informații prea amănunțite (conform așteptărilor elevului și ale părintelui) dintr-un roman. Sau a dat prea multe texte de citit, tot conform așteptărilor elevului și părintelui. Poate că i-a ascultat pe elevi fără să țină cont de faptul că avuseseră ceva activități în ziua precedentă, activități care nu țineau însă de școală, ci erau din categoria celor extrașcolare. Poate că profesorul oricum amînase de cîteva ori să-i asculte, tocmai pentru că erau nepregătiți, iar acum a refuzat încă o amînare. Poate că părintelui nu i-a plăcut ce listă de bibliografie școlară a primit elevul, deși toate titlurile din aceasta sînt de notorietate, majoritatea intrate în canonul nescris școlar, nedepășind nici nivelul de vîrstă al elevilor. Ce să mai spun? Poate elevului și părintelui nu le place nici faptul că profesorul mai ridică uneori tonul, exasperat de indolența sau de obrăznicia unor elevi, respectiv de aroganța altora, care știu că au în spate această mașinărie pusă în mișcare de părinți.

Această tipologie de părinte vine și pune presiune la direcțiune: să fie schimbat profesorul de la clasă. Să plece! Apoi pune presiune la inspectorat: să plece profesorul de la clasă, direcțiunea să fie sancționată, pentru că nu a luat măsurile pe care părintele le-a solicitat. Apoi pune presiune la minister: să fie cercetat inspectoratul, pentru că nu a impus direcțiunii să sancționeze profesorul așa cum solicitase părintele. Totul filtrat prin amenințările voalate, prin diverse notificări făcute de avocați sau chiar prin procese intentate.

Ați prins, sînt sigur, ideea. Un abuz pe bază de putere financiară și influență, care se lasă cu epuizare emoțională și fizică, se lasă cu nervi măcinați, cu tensiuni. Un director trebuie să facă față, desigur, unor astfel de presiuni și să își protejeze și colegul, angajatul, profesorul, dacă aceste acuze sînt nejustificate. Dar chiar dacă unui profesor, eventual, i se pot aduce unele reproșuri, i se pot sugera unele necesare ajustări ale propriului demers educațional, pînă să ajungi să ceri schimbarea lui de la clasă sau destituirea sa este drum lung.

Chiar dacă se află în slujba societății, școala nu ar trebui să ajungă să fie la mîna pretențiilor părinților. Nu părinții sînt cei care angajează profesorii și directorii. Nu părinții decid ce au de învățat elevii, nici cînd să fie evaluați din ceea ce au avut de învățat. O dictatură a părinților, care în mod evident nu au întotdeauna în mînă grila obiectivității și nici a principialității pedagogice, este unul dintre cele mai rele lucruri care i se pot întîmpla unui sistem educațional național. Îl slăbește, îl deșiră, îl trece în irelevanță. Sistemul, în sine, trebuie își protejeze angajații, la fel cum trebuie să proiecteze politicile sale astfel încît să se adecveze nevoilor reale de viitor ale beneficiarilor săi. Nu unor capricii ocazionale, născute din umori, orgolii sau aroganțe contextuale.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.