Calea Moșilor, mon amour

Locuiesc de mai bine de 40 de ani în același cartier, adică de cînd eram copil. Pentru mine, Calea Moșilor a fost și rămîne un soi de axis mundi, iar Piața Obor îmi dă un sentiment liniștitor de acasă. Rareori mă mai gîndesc cît de mult s-a schimbat totul. 

# Primul magazin privat de pe Calea Moşilor se numea Copy Cop, avea două xeroxuri şi o mică firmă luminoasă. Era o feerie să-ţi dai întîlnire seara cu iubita sub literele strălucitoare, portocalii. Al doilea magazin privat, la mică distanţă de primul, a fost Alishor şi, după ce s-a deschis, noi, copiii, am abandonat fără regret cofetăria din colţ, de la intersecţie, unde beam de ani de zile cico şi mîncam amandine. În magazin nu puteai să intri, era un spaţiu prea strîmt, aşa că se forma o mică coadă paşnică a oamenilor învăţaţi să aştepte „să li se dea ceva”. Atunci, în acea primăvără a anului 1990, m-am îndrăgostit de sucurile la cutie de carton care se beau cu paiul, de acadelele sferice, pe băţ, cu arome de fructe exotice, de batoanele cu cocos şi mai ales de „armuş” – o specialitate dulce cu susan şi cu zahăr caramel, învelită într-o foiţă de celofan. Am întrebat-o pe mama de ce se cheamă „armuş” şi mi-a explicat: pentru că „patronul de la Alishor e arab, iar armuşul e un dulce de-al lor...”. De cînd am aflat de patronul arab, am început să dispreţuiesc Eugeniile şi bomboanele Cip, iar micul magazin începea să mi se pară un palat din O mie şi una de nopţi. Îmi cheltuiam zilnic toţi banii pe care îi primeam de la ai mei pe „specialităţi” şi, dacă aveam noroc, reuşeam să-l văd în treacăt şi pe patron, care căpătase o aură de calif. Îmi plăcea pînă şi felul ciudat în care mai vorbea cu clienţii: „Bun aicea la mine... produs original... ieftin... ca la România...”. Curînd, magazinul s-a extins, a devenit ditamai supermarket-ul, cu un raion separat de cosmetice.

# Blocurile s-au construit pe la începutul anilor ’80. Îmi povestea mama că fosta Calea Moşilor era o stradă de mahala, cu case scunde şi cu multe ateliere ale micilor meşteşugari, cu o puzderie de patiserii şi covrigării şi cu faimosul restaurant „Odobeşti”, a cărui terasă era umbrită de un dud bătrîn sub care părinţii mei și-au parcat ulterior maşina. N-am asistat la reconstrucţia comunistă a străzii, în schimb am urmărit, din public, singurul eveniment cu adevărat important: mutarea bisericii Olari. Mi se părea fascinant ca o biserică, cu turle, clopote, cruci şi cu tot ce mai avea ea, să se deplaseze pe nişte şine, ca un tren. Împlinisem pe-atunci cinci ani, admiram tehnologia modernă şi „metodele de reconstrucţie”, dar nu-mi închipuiam că peste ceva timp aveam să devin comandantă de detaşament la şcoala generală din cartier, să fiu nevoită „să-i scriu” pe colegii care vorbesc în timpul orei pe o listă, pe care îşi va arunca privirea Tovarăşa, plecată pentru zece minute pînă la cancelarie. Cei de pe listă îmi propuneau un schimb într-un fel cinstit: un pateu cald cu brînză, la patiseria din intersecţia cu Eminescu, sau o Lămîiţa, doar ca să-i şterg de pe listă. Patiseria respectivă era unul dintre locurile mele preferate de petrecere a timpului liber, aşa că acceptam, fără să stau mult timp pe gînduri și fără să-mi dau seama că luam, de fapt, șpagă.

Locuiam la etajul întîi, între două magazine: Electrocasnice şi Foto-Muzica. Primul mă interesa prea puţin, în schimb cel de-al doilea îmi aducea discuri cu poveşti de la Electrecord, cum ar fi Ali Baba și cei 40 de hoți: „Am făcut treabă bună azi, nu, băieţi?”, „Da, şefule!”.

# Scara nu s-a schimbat prea mult în anii ’90: unii au mai plecat, alţii au mai venit, s-au mai închiriat apartamente, s-au făcut firme, ne-au invadat pe rînd vietnamezii care „urcă cîte zece cu liftul şi d-aia se blochează mereu între etaje”, apoi arabii care „fură cablu’ de pe palier, n-au auzit că şi ăla se plăteşte”. Vechile relaţii şi obiceiuri s-au păstrat, inclusiv cel al fumatului numai pe fereastră ca să poţi vedea cine intră şi cine iese din bloc, al ascultatului prin pereţi ca să te convingi că în anumite apartamente sigur locuiesc numai două persoane, căci două sînt trecute pe listele de plată la întreținere, al şedinţelor interminabile de bloc, sus, în spălătorie, unde se alege şi se realege conducerea, iar familii ca Şchiopu, Ciontu şi Burlacu sînt lăudate pentru contribuţia adusă la menţinerea ordinii şi disciplinei.

# Uram Internet Café-urile deoarece eram legată de astfel de locuri prin acel tip de dependenţă meschină care nu este generată de viciu, ci de necesitate. Acele interioare obscure de prin subsoluri de blocuri, pline de fum şi de tineri imberbi care chatuiau în draci la 2 noaptea sau jucau Counter Strike în reţea. Cu discheta în buzunar conţinînd articolul „de a doua zi”, mă strecuram printre computere rablagite cu tastaturi jegoase, printre împuşcături şi cuvinte de amor într-o engleză stîlcită, ca să dau de administrator, vreun puştan captiv într-o intimă conversaţie pe Messenger care, fără să-şi ridice ochii de pe monitor, îmi spunea că „nu le merge floapa” sau că au o singură floapă, dar e ocupată. Apoi mărşăluiam prin cartierul adormit, în căutarea unui floppy-disk salvator sau a unui administrator dispus să-mi trimită textul de pe mail-ul personal, gen michiduta@yahoo.com, conştientă că nu fac parte din target-ul lor, asemeni clienţilor din restaurantele snoabe care sînt priviţi chiorîş dacă îşi comandă doar o cola.

# Piaţa Obor începea din dreptul magazinului Bucur, mai exact de pe una dintre laturile sale, unde te pierdeai în mulţimea cu sacoşe şi cărucioare care căsca gura şi cumpăra cîte o rudă de salam la douăzeci de mii, cu E-uri, chipurile, ungureşti, o băutură spirtoasă cu gust de caise din Republica Moldova şi alte produse alimentare frumos ambalate şi suspect de ieftine, cărate cu autocarul din alte ţări vecine şi prietene. La fiecare pas te ciocneai de vînzătorii ambulanţi care-şi făceau reclamă: „Avem ţigări, băieţii!” (nu vedeai nici o ţigară, căci cartuşele erau dosite în portbagajul unor maşini parcate ceva mai departe) sau „Hai să te îmbrac, frate!” şi-ţi fluturau prin faţa ochilor o pereche de blugi „trataţi” cu nu ştiu ce, că „ăştia-s la modă acuma în Germania” sau „Ia dioptria, neamule!” (am văzut o scenă: un bătrînel se întorcea paşnic de la piaţă cu cîteva roşii şi o pîine în plasă şi a dat din greşeală peste un vînzător de „dioptrii” care atît aştepta: „Nu vezi că eşti chior dă tot, tataie? Da’ las’ că te fac io să vezi ca la douăj’ de ani!” şi i-a potrivit repede pe nas o pereche de ochelari, după care i-a cerut banii).

Dacă voiai să cumperi şi niscaiva euforizante naţionale, mergeai într-un sector al pieţii ştiut doar de către cunoscători. Acolo îl găseai pe Bebe, cel cu tămîioasa „la douăşpatru de mii, fără aspartan”, un nene cu ochelari, înconjurat veşnic de muşteriii săi de conjunctură care beau vin la botul calului, din niște pahare de plastic, iar dacă Bebe nu era, în cel mai rău caz îl vizitai pe Cucu (eventual, pe nevasta lui Cucu), un tip mai soios, cu buricele degetelor bătucite de la tonele de struguri storşi, cunoscut pentru Riesling-ul „la cinşpe mii”. Dacă aveai noroc, dădeai şi peste nea Gică, cel cu ţuica bătrînă, şi peste vecina de tarabă a lui nea Gică, Niculina, comerciantă de tot soiul de verdeţuri legate cu sfoară şi responsabilă cu imaginea ţuicii. Niculina, femeie serioasă cu părul alb, ţi-o zicea verde în faţă: „Io am fost tare bolnavă şi doctorii n-au putut să-mi facă nimica, da’ am început să beau cîte un păhărel, două de la nea Gică şi uite că m-am făcut bine! Medicament, penicilină nu alta!”. Ceva mai tîrziu, pe la „spartul tîrgului”, în acel sector al pieţii era mare veselie: muşteriii lui Bebe, deja ameţiţi, mai încingeau şi cîte o horă şi improvizau ad-hoc tot felul de slogane şi de lozinci, cum ar fi: „Nu e vinu’ ca răchia! / Nici ţară ca România!”.

Nu puteai pleca din piaţă fără un popas la una dintre terasele din Obor, unde micul aluneca bine pe gît doar pe refrenuri de tipul „Băiatul şi fata mea sînt o valoare!” sau „Beau Red Bull şi cu whisky, c-aşa beau toţi şmecherii!”. Aici erai asaltat de alţi neguţători care îţi vindeau orice, de la napolitane expirate „trei la zece mii” la ojă cu sclipici, de la şosete din bumbac „sută-n sută” la un set de cutiţe japoneze „de samurai”: „Nu te mint, frate! Vrei să mă tai pă mînă cu unu’ ca să vezi cît de bine-i ascuţit?”.