Paranoia suferinței

Dacă te plîngi, ai beneficii. Ești compătimit, oamenii îți sar în ajutor, te mîngîie pe cap și te menajează. Te scutesc de responsabilități, pentru că „săracul de tine”. Obții mult mai multe privilegii dacă oftezi decît dacă acționezi. Oamenii puternici n-au nevoie de ajutorul nimănui, se descurcă și singuri; drept urmare, nu doar că nu primesc nici o compasiune, dar li se cere să facă și munca celor năpăstuiți. Să faci pe victima, fără motiv, este un truc care a existat dintotdeauna. Trișorii știu foarte bine să mizeze pe empatia firească a ființelor umane.

Cory Clark, cercetătoare în științe comportamentale la Universitatea din Pennsylvania, afirmă, într-un articol pentru revista de știință Quillette, că lamentarea poate fi o strategie eficientă pentru cei care doresc să obțină avantaje fără să muncească. „Victimele primesc nu doar atenție, simpatie și statut social, dar și sprijin financiar. Să te dai victimă îți poate oferi și anumite puteri: ești scutit de pedepse, obții impunitate morală, care va permite falselor victime să comită fapte rele, fără a fi trase la răspundere.”

O victimă reală, susține Clark, nu vrea statutul oficial de victimă, pentru că, de fapt, cineva care suferă ar da orice ca să scape de suferință, să fie un om puternic și să poată trăi fără ajutorul celor din jur. Pe de altă parte, falsele victime nu doar că nu au probleme, dar ajung să fie probleme pentru cei din jur.

În 2020, un studiu, condus de o echipă internațională de cercetători și publicat în Journal of Personality and Social Psychology, a indicat faptul că persoanele care își manifestă cel mai adesea victimizarea sînt mai predispuse să mintă și să trișeze pentru un cîștig material. În același timp, cei care se vaită neîncetat sînt mai înclinați să-și denigreze binefăcătorii. Potrivit studiului, „victimizarea este asociată cu multe trăsături de personalitate îndoielnice din punct de vedere moral, precum narcisismul, machiavelismul (dorința de a-i manipula și exploata pe alții în propriul avantaj), un sentiment de îndreptățire care exclude orice formă de vină sau de responsabilitate”.

Un studiu asemănător, derulat de Universitatea British Columbia, a relevat faptul că cei care își comunică nefericirile în mod frecvent sînt și cei care, pe de o parte, sînt plini de resentimente, iar pe de alta își trîmbițează, în mod ostentativ, calitățile morale.

Potrivit altor cercetări, victimizarea se caracterizează prin nevoia narcisică de a fi recunoscut și compătimit ca victimă, printr-un sentiment de superioritate morală, dar și o totală lipsă de empatie față de suferința celorlalți.

Cum recompensăm victimizarea?

Potrivit unui studiu din 2021, condus de cercetători ai British Columbia și Toronto University, empatia oamenilor se manifestă mai degrabă atunci cînd aud detalii ale nefericirii cuiva. De exemplu, participanții la studiu au fost mai înclinați să ofere bani, pentru studii, unei tinere care a menționat că a avut o copilărie dificilă, decît unei alte tinere care nu a dat amănunte asupra condițiilor ei de viață. Ceea ce, susțin cercetătorii, e justificabil din punct de vedere moral: este bine ca oamenii să-i ajute pe cei care au suferit și, prin urmare, au mai mare nevoie de ajutor. Însă, cînd știm că precizarea anumitor detalii biografice poate fi avantajoasă, oportuniștii pot fi încurajați să exagereze în legătură cu acestea sau chiar să-și inventeze probleme inexistente.

O epidemie de jale

Ce se întîmplă cînd această jale de sine este ideologizată? Cînd lamentarea este propovăduită din amvon? O perspectivă asupra societății occidentale este oferită de cea mai recentă carte a filosofului francez Pascal Bruckner: Je souffre donc je suis. Portrait de la victime en héros. Culegerea de eseuri, apărută în luna martie, la editura Grasset, face radiografia unui Occident care a ajuns să glorifice suferința, în detrimentul realelor victime.

Potrivit lui Bruckner, suferința a devenit, în mod paradoxal, o plăcere hedonistă în cultura occidentală. Toată lumea își augmentează nefericirile, într-o cursă nebună de a se situa deasupra semenilor, într-un top al victimizării. Să fii nefericit a ajuns un soi de aspirație. Se formează veritabile caste de victime, o „aristocrație” a nedreptățiților societății. „Nu neg existența victimelor și suferința lor, contest însă fenomenul victimizării la nivel de teorie și de politică”, afirmă Bruckner într-un recent interviu în Le Point.

Dacă democrația asigură drepturi și libertăți pe care nu le-am avea într-o dictatură, aceasta vine la pachet și cu responsabilități. Și, din ce în ce mai mult, în aceste societăți democratice, indivizii au ajuns să se victimizeze „pentru că simt că libertatea le e prea grea și atunci trebuie să arunce această greutate asupra altcuiva. Dacă suferă, altcineva e de vină. Victimizarea se dezvoltă prin abandonarea oricărei responsabilități personale sau colective”. Iar această nevoie de a scăpa de responsabilități a fost valorificată la nivel politic, mai ales de politica de stînga ce promovează ideologia woke care promovează victimizarea.

„Femeile vor fi mereu disprețuite, negrii vor fi mereu înrobiți, proletarii vor fi întotdeauna exploatați. Nu există nici o îmbunătățire posibilă. A deține acest titlu de paria înseamnă dobîndirea de la naștere a unui drept de proprietate asemănător cu cel al aristocraților, care oferă numeroase avantaje. Această parte a politicii de stînga, care ar trebui să întruchipeze partidul schimbării, întruchipează de fapt partidul resemnării. Trăim o revenire a fatalismului în istorie, într-o filosofie politică care inițial celebrase emanciparea și progresul.”

Victimizarea nu este doar opusă progresului ci, mai mult, ajunge să întemnițeze mentalitățile într-un trecut și în identități care contrazic esența însăși a politicii de stînga woke, și anume eliberarea. „Credința că indivizii sînt pentru totdeauna condiționați la statutul originii lor a fost cîndva apanajul dreptei conservatoare. Acum, stînga woke o repetă iar și iar: culoarea pielii sau originea socială marchează pe cineva pe viață, este zadarnic să speri la cea mai mică schimbare. Lumea este împărțită între «albi» opresivi și oameni «discriminați», mereu zdrobiți.”

Bruckner observă impactul acestei ideologii a victimizării asupra tinerei generații: „Cea mai mică supărare este ridicată în aceste zile la rangul de tragedie, mai ales în rîndul tinerilor, care se simt jigniți de orice cuvînt nepotrivit, pe care îl percep ca pe o lovitură peste față. Ne place, mai ales în Franța, țară extrem de protejată, să descriem dificultățile noastre în termeni cataclismici: să ne amintim de demonstrațiile înfiorătoare care au însoțit reforma pensiilor, trecerea de la 62 la 64 de ani, înregistrate în toată Europa. (...) Mii de tineri au demonstrat pentru pensionare, chiar înainte de a începe să lucreze. A fost o epidemie de suferință colectivă care va ajunge în marile anale ale Plîngerii. Europa este o anomalie într-o lume a haosului și violenței. Și nu apreciem privilegiile pe care le avem”.

Trivializarea suferinței

Victimizarea, ca fenomen social, este o temă abordată și filosoful Slavoj Žižek, cercetător la Departamentul de Filosofie de la Universitatea din Ljubljana și director internațional al Institutului Birkbeck pentru Științe Umaniste de la Universitatea din Londra. Într-un interviu publicat de Eurozine, Žižek a afirmat că discursul victimizării a devenit unul predominat. „Azi poți fi o victimă a mediului, a fumatului, a hărțuirii sexuale. Și mi se pare tristă această trivializare a ideii de victimă. Vorbim aici despre o noțiune extrem de narcisică de personalitate. Și una care naște intoleranță.”

Filosoful dă exemplul trivializării hărțuirii sexuale. „Bineînțeles că sînt împotriva hărțuirii sexuale, dar să fim onești. Să spunem că sînt atașat pasional, îndrăgostit, de o altă ființă umană și îmi declar dragostea, pasiunea mea pentru această persoană. Corectitudinea politică a transformat declarația de pasiune în ceva șocant, violent. Poate suna ca o glumă, dar nu este: nu poți face jocul seducției erotice în termeni de corectitudine politică.”

Filosoful critică de asemenea și sensibilitatea în ceea ce privește rasismul. „Un alt lucru care mă deranjează la acest multiculturalism este cînd oamenii mă întreabă: «Cum poți fi sigur că nu ești rasist?». Răspunsul meu este că există o singură cale. Dacă pot face schimb de glume brutale, deocheate, cu un membru al unei rase diferite și amîndoi știm că nu sînt rasiste. Însă, dacă jucăm acest joc corect politic – «Oh, te respect, cît de interesante sînt obiceiurile tale» –, acesta este, de fapt, un rasism inversat și abia atunci devine dezgustător.”

Autovictimizarea sau falsa victimizare nu mai aparține doar trișorilor. Ridicată la nivel de ideologie, imprimă la nivel social o paranoia a suferinței, o vînătoare de tristețe, nefericire și nedreptate socială. Însă, lăsîndu-ne seduși de acest mal de vivre, nu doar că ne ratăm avantajele unei vieți frumoase, dar furăm dreptul adevăratelor victime de a fi auzite, văzute, ajutate.