În eseul „Penultima versiune a realității”, scris în 1928, Jorge Luis Borges realizează o exegeză a relației dintre timp și spațiu, pornind de la comentariul lui Francisco Luis Bernárdez la cartea contelui Korzybski, Vîrsta adultă a omenirii. Discuția pornește de la atributele spațiale ale regnurilor, care le și diferențiază. Astfel, regnul vegetal este, prin definiție, legat de un loc anume (cu notabile excepții ce întăresc regula), acumulînd energie. În raport cu el, regnul animal se distinge prin explorarea spațiului, prin definirea unor teritorii, adică prin însușirea spațiului. Pe un palier ontologic superior, omul acumulează timp, iar această „foame” de timp se manifestă inclusiv prin cucerirea și colonizarea spațiului. Astfel, exemplifică Borges, englezii care au cucerit India nu și-au însușit doar vaste teritorii, clădiri și populații, ci și cultura și trecutul acestora, altfel spus, timpul. La fel au făcut și cu friza Parthenonului, celebrele marmure ale lordului Elgin. Tot astfel au procedat francezii cu arta italiană și, în genere, toți cuceritorii prin teritoriile cucerite, ceea ce denotă nu doar dorința de a muta artefacte inestimabile în propriul tărîm de baștină, ci și de a se îmbogăți nu doar cu valoarea comercială, ci și cu timpul necesar făuririi acelor mari opere. Tot Borges, într-un alt eseu, evocă întrebarea adresată pictorului englez Whistler, anume cît i-a luat ca să picteze o „Nocturnă”, la care răspunsul pictorului a fost „Întreaga viață”. Tot astfel, conchide Borges, „ar fi putut spune că avusese nevoie de toate veacurile ce precedaseră momentul în care a pictat-o”.
Și este adevărat că, atunci cînd contemplăm perfecțiunea armoniilor Parthenonului, admirăm, fără să o știm, cîteva secole de trudă și efort, de-a lungul cărora formele primitive ale primelor temple s-au decantat și rafinat pentru a ajunge la desăvîrșirea ce se înfățișează privirii. Genealogia clădirilor le este intrinsecă acestora, iar marile opere ale arhitecturii, care, așa cum spunea Mario Botta, este „expresia formală a istoriei”, vorbesc despre aspirația umanității de a păstra și crește ceea ce a primit de la înaintași, și anume cultura. Acumularea de timp prin arhitectură este evidentă nu doar în capodoperele culturii universale, ci și, la o scară mult mai mică, în locuința țărănească, de exemplu. Aceasta, deși modestă formal și material, conține o bogăție adesea indicibilă care seduce, farmecă. Armonia proporțiilor, jocul abstract al umbrei pe prispă, simbolurile încrustate induc un sentiment de liniște, armonie, împlinire și te poți gîndi, în preajma unei astfel de căsuțe, că acolo ai putea fi fericit. Iar gîndul acesta vine spontan, pentru că acesta a fost gîndul zecilor de generații care, la fiecare 20-30 de ani, construiau o mică locuință, înfrumusețînd intuitiv modelul primit, cu gîndul că în acea casă vor fi fericiți.
Filiațiile în arhitectură pot fi urmărite pornind de la primele construcții și pînă în contemporaneitate. Chiar momentele de ruptură, de discontinuitate în istoria arhitecturii, vorbesc despre genealogie. Modernismul, bunăoară, a cărui opoziție tranșantă față de modelele clasice a fost exprimată cu vehemență de corifeii săi, se aseamănă cu brutalitatea refuzului unui adolescent de a-și urma tatăl, de a-i păși pe urme. Marii arhitecți ai modernității, avînd materiale și tehnologii revoluționare (betonul armat, structurile din oțel), au folosit aceleași principii ale armoniei între părți, au folosit umbra și lumina, ritmul și disimetria, ba chiar și decorația împotriva căreia se ridicase însuși Adolf Loos. Vasta cultură arhitecturală a moderniștilor timpurii s-a materializat fără echivoc în creații emblematice pentru cultura umanității. Din nefericire, însă, reținînd din modernism doar aspectul funcționalist și renunțînd la cel cultural, arhitectura postbelică a reușit să producă deșerturi de nonsens construit, a căror valoare culturală încape în banița unei case țărănești vechi de 100 de ani.
Atunci cînd proiectăm, o facem într-un loc, iar acest loc precedă prezența noastră acolo. Contextul arhitecturii este vechi și el trebuie studiat, astfel încît propunerea să reprezinte un răspuns adecvat unor contingențe capabile, dacă sînt înțelese, să susțină și să pună în valoare proiectul. Acesta, la rîndul lui, poate înmagazina și da seamă de istoriile locului, de narațiuni și sentimente care, împreună, dau topos-ului caracterul și echilibrul său. Iar arhitectura înlocuiește un echilibru cu un altul, așa cum tot Mario Botta o spune. Astfel, timpul trecut al arhitecturii înfăptuite într-un loc nu înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decît istoria culturii, iar acest lucru vorbește despre responsabilitatea mare a arhitectului față de teritoriu și de societate. Căci, în absența unei reflecții profunde cu privire la trecut, capabile să genereze o poziție argumentată cultural, arhitectura nu poate fi bună sau se poate spune că nu este arhitectură deloc.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons
.jpg)
.webp)
