Titlul mai corect al acestei conferințe ar fi trebuit să specifice „Falia Huntington în sud-estul Europei”, ca să indic faptul că, din multiplele zone de contact la care Huntington se referă, la aceasta mă voi referi. (...) Falia Huntington din Europa desparte Finlanda, Ţările Baltice, Polonia, Bucovina, Transilvania, Croaţia, Slovenia şi Italia de o parte, partea Occidentului, de Rusia, Moldova, Ţara Românească, Serbia, Bulgaria, Turcia şi Albania de cealaltă parte, partea Orientului. În viziunea lui Huntington, faliile despart, dar şi pun în contact civilizaţii. Deci falia amintită desparte, dar și pune în contact o civilizaţie a Apusului cu o civilizaţie ortodoxă.
Huntington ne spune că această falie s-a format în ultimii 500 de ani, deci cam din secolul al XV-lea încoace. Falia între civilizaţia Apusului şi civilizaţia ortodoxă, de fapt, pune faţă în faţă un Apus de tipul celui din secolul al XIX-lea, să zicem din timpul Războiului Crimeei, cu o civilizaţie ortodoxă, la acel moment reprezentată de Imperiul Rus şi care se întinde pe toată Siberia, pe estul Europei, cu o mică, extensie în sud-estul Europei.
Cealaltă zonă de atingere, cealaltă civilizaţie, este civilizaţia islamică, reprezentată pînă la începutul secolului XX de Imperiul Otoman. Şi atunci, Imperiul Otoman, de fapt, dacă ne plasăm puţin înainte de sfîrşitul secolului al XIX-lea, deci înainte de momentul în care Dobrogea, spre exemplu, devine parte a României, în 1877, încă Balcanii, deci ceea ce vedem ca parte a civilizaţiei ortodoxe, sînt, din punct de vedere politic, şi parte a civilizaţiei islamice. Şi atunci sigur că se ridică întrebarea: cînd și cum se rezolvă această suprapunere geo-politică?
Huntington nu o rezolvă. Reținem, însă, că în această falie avem civilizaţia Occidentului, sînt puse laolaltă catolicismul şi protestantismul; civilizaţia ortodoxă şi civilizaţia islamică. În civilizaţia islamică, Huntington distinge trei subgrupe: islamul de tip otoman sau turcic, apoi islamul arab şi islamul din extremul asiatic.
În ceea ce priveşte islamul otoman, este de spus că exact aceşti 500 de ani pe care îi ia în considerare Huntington, adică aproximativ de la Bătălia de la Mohács încoace, reprezintă perioada în care sud-estul Europei coincide cu Imperiul Otoman. E o problemă, sigur, din punct de vedere al coerenţei, dar cea mai potrivită interpretare a intenţiilor lui Huntington este că el a vrut un scenariu geopolitic pentru epoca lui, mai degrabă decît o analiză istorică.
Amintesc, tocmai pentru că sînt notabile, cîteva critici care i s-au adus lui Huntington. Prima este că apartenenţa la acest tip de civilizaţii are un caracter determinant, aproape biologic. După Huntington, așa cum, dacă eşti fiinţă umană, ești condamnat să ai o anumită anatomie, la fel, dacă eşti parte a unei civilizaţii, eşti determinat să gîndeşti și să acţionezi într-un anumit fel. (...) Reproşul acesta este mai degrabă de natură morală: unde mai este libertatea mea dacă sînt încorsetat de civilizaţia în care m-am născut?
A doua critică, ce vine dintr-o parte a gîndirii politice occidentale, spune că, în general, gîndirea geopolitică şi, în particular, gîndirea lui Huntington este un tip de gîndire colonialist care pune în centrul istoriei Occidentul care are relații conflictuale cu celelalte civilizaţii care îl înconjoară din toate părţile. (...)
A treia categorie de critici vine dinspre istorici. Prima critică din această categorie vizează inconsistenţa argumentelor folosite pentru a construi o astfel de entitate pe care o numim „civilizaţie”. Uneori regăseşti cam aceeaşi religie, cam aceeaşi istorie, şi totuşi două entităţi diferite, cum ar fi distincţia din cazul Europei, unde catolicism + protestantism formează o unitate civilizațională, dar în cazul american aceeași unitate justifică distincţia dintre nordul continentului americano-canadian, protestant, şi sudul continentului, Mexic şi America Latină, catolic. Al doilea tip de critici istorice este că Huntington ignoră conflictele din interiorul civilizaţiilor. Ce faci că cele mai mari conflicte ale secolului XX au fost generate în interiorul acestei entități civilizaționale vest-europene, catolico-protestante? Cum explici tipul acesta de conflicte?
Interesant, oricum, este că, dacă creştinismul poate forma o unitate catolico-protestantă în vestul Europei, totuși varianta de creştinism pe care el o numeşte Ortodoxie necesită o entitate separată. Sigur că pentru mine, ca istoric al Bizanţului, este interesant de observat că Huntington vede că această entitate începe la Căderea Bizanţului, dar nu o justifică prin însăşi existenţa Bizanţului. (...)
Ceea ce mă interesează pe mine în această discuţie nu este să reiterez critici deja formulate de alţii la adresa teoriei lui Huntington, ci să văd dacă cele trei decenii scurse de la apariția cărții au adăugat ceva nou. În fond, ce a făcut ca această carte să aibă un asemenea succes de public şi ce ne poate spune ea despre conflictele de astăzi? (...)
Din păcate, gîndirea istoricilor este profund marcată de epoca în care trăiesc, iar cînd noi, istoricii, ne dăm seama de asta simțim că ne îndreptăm către un perete. Constatînd că gîndirea unui istoric are un caracter subiectiv şi relativ la contextul în care a creat, începem, ca meseriaşi în acest domeniu, să ne temem că nu există o aşa-zisă neutralitate şi, deci, că nu există o realitate istorică. (...) Dar poate că cel mai important cîştig al gîndirii istorice din ultima vreme este tocmai convingerea că această neutralitate nu poate fi atinsă. Şi atunci e important să vedem care este contextul în care Huntington şi-a formulat teza.
Primul context, cel mai important, este încetarea Războiului Rece și dispariţia clivajului ideologic dintre capitalism şi comunism. Doi mari gînditori politici au adus două posibile scenarii noi. Avem pe Fukuyama, cu Sfîrşitul istoriei, unde spune că dispare ultimul motiv de conflict care este cel de natură ideologică și, de acum, nu va mai urma decît colaborare întru formarea unei entităţi globale, viziune care corespunde unui anumit optimism antropologic care mizează pe ideea de progres. Și avem cealaltă viziune, a lui Huntington, care spune că a dispărut această cauză de conflict, dar o să apară în mod necesar alta și nu avem decît să ne uităm puţin în jurul nostru ca să intuim care ar putea fi aceste alte cauze de conflict. Această gîndire se acompaniază cu pesimismul antropologic care spune că asta e natura umană, n-ai ce-i face, nu putem să nu ne confruntăm, deci trebuie să fim în stare să gestionăm conflictele.
(...) Al doilea context al tezei lui Huntington este primul război din Irak şi războiul civil iugoslav. La prima vedere, în primul caz avem un conflict între o alianţă occidentală şi un actor care încearcă şi reuşeşte parţial să-şi asocieze o parte din lumea islamică, deci pare un conflict între civilizaţii, iar în cazul iugoslav avem, aproape la milimetru trasată, o astfel de falie între comunităţi catolice, comunităţi ortodoxe și comunităţi musulmane care se războiesc între ele. Huntington este foarte marcat de acest context și, prin urmare, construieşte pe această experienţă imediată.
În acelaşi timp, ceea ce observă şi unul, şi altul, dar pentru Huntington e foarte important în economia geopolitică generală, este că aceste conflicte mici, localizate, cu cît sînt mai inevitabile, cu atît reduc riscul unui conflict global. Deci o anumită conflictualitate care nu se acumulează, care nu creează blocuri prea mari, este în beneficiul lumii, mai ales al unei lumi cu arma nucleară la picior. În plus, această conflictualitate tinde să se termine cu o negociere și nu cu un război generalizat.
Cam acestea sînt criticile şi contextul în care Huntington și-a formulat teza. Eu aş vrea să vin în această dezbatere cu cîteva observaţii privitoare la persistenţa și valabilitatea unei astfel de viziuni a lumii în ceea ce privește civilizaţia ortodoxă. Observații foarte importante, cred eu, tocmai din cauza războiului ucrainean. Teza mea este că o astfel de civilizaţie ortodoxă nu a existat şi nu există nici astăzi.
Mai întîi: unde e centrul de putere al acestei lumi ortodoxe? Factorul de unitate al ei este numai cel religios, pe cînd în celelalte entităţi avem totuşi, din cînd în cînd, clar exprimat, un astfel de centru. Evident că Huntington se gîndea că acest centru este Sankt Petersburg/Moscova, adică conducerea Rusiei. Numai că, raportat la durata celor 500 de ani pe care-i vede Huntington, centrul rusesc apare tîrziu, adică în momentul în care armatele ruseşti, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ajung să scoată cu totul Imperiul Otoman din restul Europei și să integreze ţărmul nordic al Mării Negre. Ceea ce înseamnă că din ansamblul acesta de 500 de ani, abia în ultimii 200 am putea discuta despre o civilizație ortodoxă în sens huntingtonian. Dar şi în aceşti ultimi 200 de ani discuţia nu e simplă, căci nu știm dacă şi cum am putea vedea entitatea sovietică făcînd parte din această civilizaţie. Critica mea este că nici atunci cînd, teoretic, conducerea Rusiei era ortodoxă, ea nu era întru totul – spun teoretic, fiindcă ştim bine că secolul al XVIII-lea vede personalităţi de prim rang, cum e Ecaterina a II-a, venind din spaţiul cultural al Occidentului, devenind conducători ai Rusiei şi îmbrăcînd acolo, la o vîrstă adultă, această identitate ortodoxă. Dar mentalul Ecaterinei a II-a era un mental occidental.
În al doilea rînd, acţiunea Rusiei în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea a avut întîi caracteristica unui despotism luminat, iluminist, tipică unui suveran absolutist european. Există o fază, pe care o putem numi propriu-zis panortodoxă, între sfîrşitul domniei Ecaterinei a II-a şi domnia lui Alexandru I, şi după aceea predomină faza naţională rusească, cînd imperiul este şi acţionează ca un imperiu naţional. Această fază a treia intervine odată cu Nicolae I. Practic, faza ortodoxă a Imperiului Rus se consumă foarte repede.
În alt plan, întreb: în ce măsură Imperiul Otoman este expresia unei civilizaţii islamice? Dacă structura lui socială şi politică îi este mai ales expresia, ce legătură mai are cu islamul pe care-l percepem, şi-l percepea deja Huntington acum 30 de ani? Ce ştim astăzi mai bine despre civilizaţia otomană este că a avut ample și profunde legături cu statul și civilizația pe care a înlocuit-o, de altfel foarte repede, în o sută de ani de la momentul primului contact, şi anume cu Imperiul Bizantin. În multe aspecte, Imperiul Otoman s-a perceput pe sine ca pe un continuator, a împrumutat și a continuat structuri politice şi idei politice bizantine.
Nu trebuie să uităm, de asemenea, că Imperiul Otoman a fost o structură în interiorul căreia au convieţuit comunităţi. Este o structură federală, am putea spune, în care regăsim comunităţi pe care le-am numi astăzi etnico-religioase, chiar dacă, din punctul lor de vedere, erau numai religioase. Astfel, imperiul construieşte această lume a comunităţilor coexistente – nu aş folosi cuvîntul „tolerante“ şi, evident, e prea devreme pentru a folosi cuvîntul „multicultural“ –, într-un sistem ierarhic funcţional, în care libertăţile în sînul comunităţilor etnico-religioase, mileturilor, sînt cea mai eficace formă de conducere. Islamul, în acest sistem, este doar distincţia de clasă care asigură supremaţia unei clase sociale, aristocraţia otomană. (...) Imperiul turco-islamic nu este reprezentativ pentru un tip de societate omogen-islamizată, ci o structură politică de sine stătătoare, cu un set de valori rezultat din suprapunerea straturilor de tradiţii istorice care se adaugă în Imperiul Otoman.
Deci aș spune că falia lui Huntington este dezminţită de această lectură a mea şi, dacă privim la ceea ce s-a întîmplat, pornind de la falia desenată de el acum trei decenii, constatăm că ultimele trei decenii l-au dezminţit de asemenea. (...)
(fragment din conferința susținută de Petre Guran pe 28 martie a.c. în cadrul Conferințelor Dilema de la Constanța. Trecerea de la forma orală la forma scrisă a fost realizată în redacția revistei Dilema.)
Petre Guran este istoric bizantinolog, cercetător în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
Foto: C. Hord
.jpg)
.webp)
