Dincolo de concepte (care subîntind ideologii, politici şi practici), dincolo de accepţiile atît de diverse, atît de extinse ale noţiunii de cultură, două regiuni din România depun mărturie despre modul în care, fără prea multă teorie, multiculturalitatea devine realitate trăită: Banatul şi Dobrogea. Mai mult, acolo, de-a lungul istoriei, treptat, multi- se îmbogăţeşte şi devine inter- sau chiar trans-. Pentru că, alături de colegii mei istorici, sociologi, antropologi, am studiat Banatul mai bine de treizeci de ani, o să aflaţi de ce acestei regiuni i s-a mai spus „mica Europă”. Sau „paradisul dintre frontiere”. Sau Eldorado.
N-aş fi crezut să ajung de la Timişoara la Constanţa, graţie Dilemei, ca să ţin o conferinţă despre Banat. Fac de aceea o reverenţă atît celor care m-au invitat, organizatorilor, dar şi generosului public. Ca să vă captez bunăvoinţa, dar şi ca să vă şochez, aş începe cu un detaliu care aseamănă cele două oraşe din extremităţile României. Sper să aveţi umor cînd o să vă spun că şi Timişoara e port, că a avut o super-clădire (Palatul Ancora) pentru autoritatea portuară, că pe Bega se navighează de peste 200 de ani, că în momentul de faţă putem ajunge pe apă pînă la Rotterdam şi că oraşul nostru este singurul din ţară care are o flotilă de vaporaşe destinate transportului public. Deci avem şi noi o tradiţie marinărească.
În speranţa că v-am cucerit, să dau curs invitaţiei dlui Voinescu, care m-a rugat să vorbesc nu despre pluri-Europa în general, ci despre multi-Banat, un posibil model de teoretizat, dar şi de trăit echilibrat într-o pluralitate de etnii, limbi, confesiuni, culturi. Ca să înţelegeţi mai repede şi mai bine despre ce ar fi vorba, să răspund concis la cîteva întrebări care ar putea defini Banatul. Ce e el? O geografie? O istorie? O construcţie? O cultură? O civilizaţie?
Întîi, da, e un spaţiu reperabil pe hartă, o regiune istorică de 30.000 km² (cam cît Belgia), distribuită între România (80%), Serbia şi Ungaria. Privit pe hartă, un dram de fantezie l-ar putea asemăna cu însuşi Edenul, aşa cum e străjuit de cele patru rîuri: Mureşul, Tisa, culoarul Timiş-Cerna şi Dunărea. Iar în profunzimea suprafeţei lui se distinge, straturi-straturi, o istorie fascinantă, asemănătoare, pînă la un punct, cu cea a altor zone din această parte a Europei sud-est centrale. Banatul a aparţinut succesiv Regatului Ungariei, Imperiului Otoman, Imperiului Habsburgic, Imperiului Austro-Ungar, Regatului României. Dacă ne uităm pe hartă, constatăm ceva interesant: anume, că indiferent de formaţiunile statale care l-au administrat, partea Banatului aflată pe teritoriul României s-a situat mereu la margine. Cînd le predau studenţilor bucureşteni un curs despre hibridarea culturală şi îl ilustrez cu Banatul, îi întreb cum e să fii la margine de imperii, de regate, de state. E bine sau e rău? Sigur, poziţionarea marginală, de provincie aflată departe de diferiţii centri, îţi poate aduce şi inconveniente: rişti să fii marginalizat la figurat, să fii tratat prost, cu superioritate. Şi atunci, dacă vrei să intri în graţiile centrului, trebuie să îl imiţi, să fii submisiv. S-a întîmplat aşa ceva şi la noi. Numai că Timişoara, capitala regiunii, şi-a arogat destul de repede o poziţie centrală în zonă, ca atîtea alte oraşe din Europa Centrală, devenind ceea ce specialiştii au denumit un nod cultural margino-centric. În plus, dacă eşti plasat într-o periferie, ai avantajul că, pînă să ajungă la tine, autoritatea centrului se diminuează, îşi pierde din forţă.
Dar între frontiere e bine să fii? Din nou, da. Deşi, aparent, poţi fi mai expus, mai vulnerabil. Dar beneficiul e unul al deschiderii, al permeabilităţii la influenţe. În zona noastră frontierele au avut mereu o anumită porozitate, care a permis o comunicare mai eficientă a grupurilor atît de diferite etnic, lingvistic, confesional. A fi aşezaţi (sub cele mai diverse forme) „între”, „inter-”, în starea de interval permanent, ne-a adus mai ales beneficii. Să vedem cum şi de unde au pornit ele.
Şi pentru aceasta trebuie să răspundem la întrebarea dacă Banatul e o construcţie. Da, el este şi o construcţie, un proiect şi o punere în operă a unei ideologii generate de Lumini, de secolul al XVIII-lea. Sîntem în anul 1716, cînd armatele austriece conduse de Eugeniu de Savoya au eliberat Timişoara. După 164 de ani de ocupaţie otomană (inaugurată de Suleiman Magnificul), oraşul şi întreaga regiune au intrat într-o altă etapă, una aşezată sub semnul modernităţii, aşa cum o concepea Iluminismul. Era un proiect al reformismului austriac, întemeiat pe raţionalitate, pragmatism, mercantilism, cosmopolitism, pe emancipare prin educaţie şi progres tehnologic. Toate principiile amintite s-au transformat treptat în seturi de politici, de la cele demografice (prin valurile succesive de colonizare controlată) la cele economice, fiscale, sociale, tehnologice, urbanistice, educaţionale. Aşa au fost întreţinute interesul pentru inovare şi experiment, precum şi cîteva modalităţi speciale de stimulare a reţelelor dialogice. Iar etosul specific lumii central-europene, un etos al instruirii (v. Virgil Nemoianu), dublat de cel al muncii, au generat o stabilitate economică şi socială, un standard de viaţă acceptabil.
Treptat, Banatul a început să fie privit nu ca un teritoriu sălbatic de la capătul lumii, ci drept un fel de Pămînt al Făgăduinţei, care a atras şi continuă să atragă pînă azi mii de oameni în căutarea unei vieţi decente. Modelul coloniştilor, iniţial germanofoni catolici, apoi tot mai diversificaţi etnic şi confesional (italieni, francezi, spanioli, portughezi, cehi, slovaci etc.) a fost deosebit de stimulativ mai ales în mediul rural din Banat, cu precădere pentru vechii locuitori ai satelor (români, sîrbi, maghiari, romi). Cu trecerea timpului, au fost identificate în oraşele şi satele bănăţene peste douăzeci de etnii şi grupuri etnice (în proporţii variabile de la o epocă la alta): români, sîrbi, germani, maghiari, evrei, slovaci, romi, croaţi, bulgari, ucraineni, polonezi, italieni, turci, tătari, cehi, greci, armeni, francezi, spanioli, ruşi, arabi.
Regretatul istoric Valeriu Leu ne-a explicat odată cum a apărut şi cum a evoluat acest multi-culti bănăţean, această mixtură etnică. În primul rînd, administraţia centrală austriacă a elaborat planuri riguroase de organizare a ţesutului rural şi urban, concepute de aşa natură încît contactul diferitelor comunităţi, relaţionarea lor să se producă în mod constant. În centrul satelor, catolicii au ridicat cîte o biserică în a cărei turlă a fost plasat – surpriză! – un ceas. Iar din acel moment ceasurile au început să măsoare timpul pentru toţi, au imprimat un ritm comun vieţii. Aş adăuga un alt exemplu pentru valoarea de model împărtăşit a unui stil de viaţă german: cele şapte pipe diferite care se fumau în cele şapte zile ale unei săptămîni, în funcţie de volumul de lucru sau de odihnă (ele pot fi văzute şi azi la Muzeul Etnografic din Jimbolia). Aşadar, muncă, muncă şi iar muncă. Ordine şi rigoare. Acesta a fost primul mesaj transmis localnicilor de colonişti, percepuţi, treptat, ca nişte adevăraţi eroi civilizatori.
Şi astfel, dincolo de graniţa propriei tale gospodării, dincolo de frontierele vizibile şi invizibile ale propriei tale familii sau ale grupului tău, ai descoperit un stil de viaţă care te-a inspirat, pe care l-ai adoptat, pentru că aducea prosperitate şi o importantă şansă socială. Au apărut astfel forme de coabitare complexe, cu bariere permeabile, unde identităţile s-au construit şi reconstruit prin negocieri succesive, unde, în timp, întîlnirea cu Celălalt, cu diferitul, s-a de-dramatizat. Şi asta, pentru că Banatul şi-a asigurat specificul cultural şi civilizaţional printr-un dublu model: unul deschis nu atît culturii elitare, ci mai ales uneia de larg acces, emancipatoare, cu o bază socială remarcabilă; şi în al doilea rnd, printr-un model intercultural.
În interdependenţa şi complementaritatea lor, cele două modele au funcţionat stimulate suplimentar de cîteva elemente: nivelul ridicat de instrucţie al populaţiei urbane şi rurale, dublat de valorizarea pedagogică a culturii, plurilingvismul majorităţii locuitorilor, instituţionalizarea culturii, propensiunea spre formele culturale comunitare trans-etnice de asociere şi solidarizare (formaţiile muzicale, ansamblurile corale, asociaţiile sportive, reuniunile artistice etc.). Şi, nu în ultimul rînd, numărul foarte mare (mai ales după al Doilea Război Mondial), al căsătoriilor mixte (statistic, cele mai numeroase din ţară). A apărut la începutul anilor ’90 un studiu făcut la Gorizia, la ISIG (un prestigios institut de sociologie), care a evaluat potenţialul de conflict escaladat (pe baze etnice, confesionale, culturale, lingvistice) în toate zonele de pe glob unde sînt mai mult de cinci etnii sau grupuri etnice. Au investigat harta acestor tipuri de războaie din ultimii 250 de ani şi singura zonă de pe glob al cărei potenţial de conflict s-a apropiat de cota zero a fost Banatul. Am explicat alături de colegii mei toate aceste lucruri într-un volum apărut în 2007 la Éditions de l’Université de Paris – Sorbonne (Paris IV), Le Banat – un Eldorado aux confins.
Dar azi? Peisajul s-a schimbat. Unii spun că e o schimbare dramatică, alţii că e doar ceva normal, care trebuie privit în perspectivă şi într-un context mai larg. E drept, dramatică a fost dispariţia masivă, după 1945, a unei părţi covîrşitoare din comunitatea germană şi evreiască, din cauze multiple. Faptul că proporţia celor peste douăzeci de comunităţi s-a schimbat drastic spune în sine multe. După cum spune multe şi apariţia unor grupuri tot mai vizibile din Orientul Apropiat şi Extrem. La fel de intens dezbătut de sociologi e apoi fenomenul migraţiei interne. La Timişoara sînt foarte multe maşini din Gorj, Mehedinţi, Hunedoara (TM e Tot Mehedinţi!). Sutele de studenţi şi angajaţi care au venit din afara oraşului şi judeţului au intrat într-o lume cu o istorie şi cu un set de valori destul de clare şi, uneori, diferite. Cum le prezinţi lumea ta? Cum îi faci să o înţeleagă? Cum vă modelaţi reciproc, preluînd unii de la alţii ceea ce e valabil? Unii îmi reproşează că am pus în circulaţie un mit, că idealizez o istorie şi o realitate. Se prea poate. Dar ce să fac ca profesor, ca om care vorbeşte despre această istorie la cursuri, în conferinţe, la diferite întîlniri? Cum să o prezint? Decupînd doar momentele de tensiune, de dezechilibru şi criză (în fapt, foarte puţine), doar extremismele (şi ele, foarte palide)? Sau pledînd pentru un model care şi-a dovedit viabilitatea multă vreme?
Ce s-a întîmplat azi cu particula inter-? Mai funcţionează ea la Timişoara şi în Banat? Aş spune, cu toată convingerea, că da. Iată cele trei teatre de stat (român, maghiar, german) aflate sub acelaşi acoperiş, iată revistele, ziarele, emisiunile de radio şi TV în cinci limbi, iată grădiniţele şi şcolile din Timiş, Arad şi Caraş-Severin, unde se predă în zece limbi. Acestea sînt cifre. Ar trebui să vedeţi însă din cine e alcătuit publicul teatrelor, cine sînt elevii, cine cititorii şi telespectatorii, ca să înţelegeţi mai bine cum seturi întregi de valori se transmit şi interferează. Faceţi bilanţul strălucit al Capitalei Europene a Culturii din 2023 ca să vă asiguraţi că mesajul Timişoarei a fost întru totul cîştigător. Un mesaj care a demonstrat că aici a existat şi încă există ceva mai mult decît multi-: inter-.
(fragment din conferința susținută de Adriana Babeți pe 29 martie a.c. în cadrul Conferințelor Dilema de la Constanța. Trecerea de la forma orală la forma scrisă a fost realizată de autoare)
Adriana Babeți este critic literar, romancier și eseist, profesor de literatură la Universitatea de Vest din Timișoara și la Universitatea din București.
Foto: C.Hord
.jpg)
.webp)
