Credință, fundamentalism și manipulare

Credința este trăită pe cont propriu și, pentru cei care respectă tradiția, în comuniunea pe care o întemeiază credința lor. Pacea Westfalică a consacrat principiul toleranței religioase. În lumea euroatlantică, de atunci și pînă astăzi, conform acestui principiu, care întregește libertatea religioasă, mărturisirea de credință este opțiunea fiecărei persoane, fără constrîngeri exterioare. Într-o lume secularizată, libertatea religioasă exclude în primul rînd constrîngerile din partea autorităților publice, ceea ce presupune separația dintre stat și Bisericile existente, dar și dialogul instituțional dintre aceste entități, în limitele cadrului constituțional. În această lume, au apărut din cînd în cînd manifestări religioase fundamentaliste, dar numai cu caracter izolat și temporar, descurajate de statele democratice. Este una dintre diferențele de esență dintre lumea euroatlantică și regimurile politice totalitare, întemeiate pe credințe și ideologii fundamentaliste.

În mod paradoxal, această diferență de esență generează nu numai o linie de despărțire, ci și un element de coagulare. Rusia, Coreea de Nord, Iranul și China s-au despărțit de lumea euroatlantică (primele trei în mod tranșant, ultima în mod insidios), dar s-au unit într-o acțiune globală comună, în ciuda incompatibilității dintre credințele și ideologiile fundamentaliste care le întemeiază regimurile politice. Substanța fundamentalistă a acestor credințe și ideologii nu ar fi suficientă pentru coagularea frontului împotriva lumii libere. Mai degrabă confruntarea dintre aceste regimuri politice ar fi firească, așa cum s-a întîmplat pînă la urmă între Germania nazistă și Uniunea Sovietică stalinistă. Dar deasupra credințelor și ideologiilor fundamentaliste, contradictorii și ireductibile, se află dorința liderilor de a-și conserva puterea. Aceștia își manipulează popoarele, folosind credințele și ideologiile fundamentaliste, pentru a-și consolida și perpetua dominația. Cele mai mari pericole pentru aceste credințe și ideologii fundamentaliste sînt ideile care afirmă demnitatea, libertatea și siguranța persoanei. Așa-zisa apărare strategică în adîncime, de care vorbesc liderii ruși pentru a justifica agresiunea împotriva Ucrainei, nu este de ordin militar, ci ideologic; aceștia nu s-au temut niciodată că vor fi atacați militar de Ucraina, dar au avut un frison de frică simțind ofensiva ideilor care le destramă sistemul de putere.

Hotărîrea comună de a schimba actuala ordine internațională este determinată, dincolo de ceea ce declară liderii Rusiei, Coreei de Nord, Iranului și Chinei, de faptul că regulile acestei ordini îi împiedică să realizeze o cenzură totală a ideilor care afirmă demnitatea, libertatea și siguranța persoanei. Cît timp există sursa acestor idei, adică lumea euroatlantică, acești lideri se simt mereu amenințați. Din nou paradoxal, ei își justifică agresiunile potențiale sau reale tocmai prin invocarea unor norme din Carta ONU și din alte tratate internaționale, adică tocmai ceea ce fundamentează ordinea pe care vor să o schimbe. Agresiunile sînt distrugătoare, justificarea lor este ridicolă.

Dacă în China, Coreea de Nord și Iran ideologiile și credințele fundamentaliste care le întemeiază regimurile politice sînt structurate de multă vreme, în Rusia lui Putin liniile de forță ale fundamentalismului sînt de dată recentă, fiind conturate treptat, la început ezitant, apoi tot mai hotărît, deși mereu eclectic, prin deturnarea credinței ortodoxe către o teologie politică. Aleksandr Dughin și Tihon Șevkunov – evocați în Cartea neagră a lui Putin, editată de Galia Ackerman și Stéphane Curtois, tradusă și publicată anul trecut la Editura Humanitas – sînt doi dintre cei care contribuie la elaborarea acestui nou fundamentalism, falsificînd mesajele creștinismului ortodox.

Primul reia un tip de discurs ce părea de multă vreme depășit. Două exemple sînt grăitoare. Dughin decretează că „(e)chilibrul între cele trei ramuri ale Puterii este menținut spre profitul autorității transcendente, care este reprezentată de Putin. După părerea mea, acesta este un model monarhist-autoritar foarte corect. Nici puterea executivă, reprezentată de Guvern, nici puterea legislativă reprezentată de Duma de Stat, și nici puterea judiciară, reprezentată de Curtea Supremă, nu au azi nici o autonomie. Și e foarte bine că nu au. Fiindcă puterea subiectivă autoritară nu se află în ele, nici ca ansamblu, nici individual, ci altundeva. Se află în Putin”. Despre mișcarea „Regimentului nemuritor”, care organizează demonstrații și defilări cu portretele celor considerați eroi în al Doilea Război Mondial, inclusiv cu portretul lui Stalin, Dughin scrie, deturnînd iarăși credința în scop politic: „Regimentul nemuritor este un ritual foarte profund, care stabilește o legătură foarte directă între lumea viilor și cea a morților, a strămoșilor. Eroii morți revin și mărșăluiesc cot la cot cu descendenții lor. Copiii, orizontul de eternitate al poporului, mărșăluiesc împreună cu ei […] morții se întorc, morții trăiesc, morții se amestecă în sîngele nostru. Ne fac semne […] în sînul Regimentului nemuritor, poporul nostru trăiește din nou. Poporul și Rusia valorează mai mult decît viața”. Oare cînd și unde s-au mai auzit cuvinte asemănătoare? Mutarea comuniunii mistice din Biserică în politică este o experiență care a generat tragedii istorice în secolele precedente; repetarea unei asemenea experiențe este semnul că nu se învață prea mult din istorie.

Părintele Tihon Șevkunov, despre care se spune că este confesorul lui Putin, îndeamnă la reluarea mitului „Moscova, a treia Romă”. În consonanță cu ceea ce spune Putin, acest îndemn trimite la „teoria simfonică”, prin care împăratul Iustinian a justificat subordonarea Bisericii creștine. Se uită că Roma imperială, ca și Bizanțul, a fost cetatea iubirii de sine, căreia Sfîntul Augustin i-a opus Cetatea lui Dumnezeu, a iubirii de ceilalți. Nu este de mirare că, urmînd îndemnul lui Șevkunov, patriarhul Kiril binecuvîntează a treia Romă a iubirii de sine prin tancurile trimise în Ucraina.