Într-o perioadă – nu-i mai pomenesc numele! – era moda ca în marile aglomerații muncitorești să fie invitați oameni de cultură, scriitori cunoscuți, mai ales. În asemenea împrejurări – vizite nu numai recomandate, dar și obligatorii –, poeții, ca să ne referim numai la ei, puteau să cunoască la fața locului realitatea socialistă, vizitînd fabrici și uzine, într-un benefic contact cu realitatea. Nu scriind ca Vasile Alecsandri, așezat în „fotel”, la gura sobei, cu focul duduind, în papuci și halat de casă – mai degrabă ținută de boier moldovean decît de autentic poet al vitregiților soartei! Apoi, furnaliștii și oțelarii din orașul meu aveau ocazia să-i vadă în carne și oase pe idolii aureolați de „gloria” poetică a vremurilor în interminabile recitaluri poetice, iar asta făcea o impresie deosebită.
Consiliul de Cultură Hunedoara, sau cum s-o fi numit în acea perioadă, a organizat o întîlnire cu poeta Nina Cassian, la clubul „Siderurgistul“, o recentă construcție încăpătoare: o sală mare de spectacole, apoi multe încăperi cu varii destinații, de obicei locul predilect al întîlnirilor culturale din oraș.
Participarea tuturor elevilor școlii noastre a fost obligatorie, după cîte îmi amintesc. Evenimentul a fost prilej de bucurie pentru toți, nu era de colea să scăpăm de o plictisitoare zi de școală. Nu prea știam cine-i poeta invitată, dar parcă asta conta! Sala mare, sala de festivități, care dispunea de 1.100 de locuri, devenea adesea neîncăpătoare, mai ales la concertele de muzică populară și muzică ușoară. Se țineau acolo chiar și gale de box, unde ringul era montat pe scenă. Am încă vie în memorie imaginea unui meci, la categoria grea, dintre hunedoreanul Mihai Gheorghioni și dinamovistul Vasile Mariuțan.
La intrare era o anticameră mai mare, iar pe mai multe platouri, așezate pe cîteva mese, erau tot felul de bomboane, un răsfăț cromatic al ambalajelor ce ascundeau aromatele dulciuri. Inspirată regie! O bucurie a ochilor, nu mai zic de salivarea abundentă, lucruri firești la vârsta mea și la posibilitățile materiale ale familiei în acele vremuri. Am pîndit pînă au intrat toți în sală și, cum eram meșter în „funcționale” evaziuni discrete, mi-am umplut buzunarele cu bomboane și m-am dus pe un maidan, nu departe de sală, trecînd numai strada, unde acum e Spitalul Municipal, și am început să le ronțăi – nu era timp de supt. Le-am terminat pe toate în mare grabă. După acest exces mi-a venit rău, apoi m-am întins pe iarbă aproape leșinat. Cu siguranță, glicemia urcase la cote alarmante, iar singura explicație plauzibilă nu era greu de bănuit: infantila lăcomie!
După o bună bucată de timp, au apărut cîțiva băieți care doreau să încingă o miuță pe peticul de iarbă de unde, la orizontală, priveam cerul, iar unul dintre ei, văzînd starea jalnică în care mă aflam, a avut o idee salvatoare: să-mi toarne apă pe gît dintr-o sticlă pe care o luaseră cu ei. Mi-am revenit destul de repede, nefiind nevoie de alertarea serviciilor medicale de urgență și, după un drum care mi se părea interminabil, am ajuns cu bine acasă, povestindu-le alor mei cu lux de amănunte – de unde mai aveam atîta imaginație? – despre întîlnirea de neuitat cu Nina Cassian... pe care nici nu o văzusem!
Întîmplarea nu a rămas fără urmări. Slabelor mele afinități cu genul poetic aici le bănuiesc sursa. Un filozof prusac, prin secolul al XVIII-lea, Johann Georg Hamann, afirma că „Poezia a fost limba maternă a neamului omenesc”. Și dacă luminatul teuton are dreptate – și de ce nu ar avea? –, iată-mă într-o situație paradoxală: orfan de mamă, cu mama în viață!
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
.jpg)
.webp)
