În anul 2003, criticul literar Frederic Jameson a făcut faimoasa remarcă potrivit căreia „e mai ușor să ne imaginăm sfîrșitul lumii decît sfîrșitul capitalismului”. Pentru prima oară în ultimele două sute de ani, observa el, capitalismul e văzut ca fiind deopotrivă distructiv și ireversibil. Credința tot mai redusă în posibilitatea unui viitor post-capitalist a alimentat un pesimism adînc.
John Maynard Keynes evocă această disperare crescîndă în eseul „Posibilități economice pentru nepoții noștri” din 1930, în care avertizează în privința celor „două derapaje contradictorii ale pesimismului”. Primul era pesimismul „revoluționarilor care cred că situația e atît de disperată încît singurul lucru care ne mai poate salva e o schimbare violentă”. Al doilea era pesimismul reacționarilor care considerau că structurile economice și sociale sînt „atît de precare, încît nu ne putem permite să riscăm nici un experiment”.
Ca răspuns la pesimismul vremurilor sale, Keynes a propus o viziune alternativă, prezicînd că tehnologia va deschide o eră a unei abundențe fără precedent. În decursul unui secol, susținea el, progresul tehnologic neîncetat va ridica nivelul de trai – în lumea „civilizată”, cel puțin – de 4-8 ori față de cel din anii 1920. Ceea ce le va permite nepoților generației sale să lucreze o fracțiune din orele muncite de strămoșii lor.
Teoria ocupării forței de muncă pe termen scurt, pentru care Keynes e îndeobște cunoscut, era o parte a acestei viziuni mai vaste a utopiei tehnologice. În viziunea lui, gestionarea la capacitate maximă a economiei era drumul cel mai scurt de la necesitate la libertate. Odată ce atingem acest obiectiv, „dentistica” economică ce îl preocupa pe Keynes va deveni redundantă. Ne vom putea îndrepta atunci atenția către „problemele reale”, acelea ale „vieții și relațiilor dintre oameni, ale creației, ale conduitei și ale religiei”.
Deși Keynes considera ideile lui Marx ininteligibile, viziunea sa asupra unui viitor post-capitalist se asemăna cu cea a lui Marx din Ideologia germană. Marx privea capitalismul ca pe un mijloc de a soluționa problema producției, în vreme ce comunismul era văzut ca un mod de gestionare a distribuirii, eliminînd astfel nevoia unei diviziuni a muncii.
La fel ca la Keynes, viziunea lui Marx asupra viitorului pleda pentru amatorul cultivat, un rol care era în mod tradițional rezervat aristocrației. Marx își imagina o societate în care ai putea „vîna dimineața, pescui după-amiaza, păstori vitele seara” și „critica după cină”, fără să fii limitat la rolul de vînător, pescar, păstor sau critic. Asemenea lui Keynes, el considera capitalismul un calvar prin care umanitatea trebuia să treacă pentru ca viața bună să poată fi democratizată.
Chiar dacă Marx și Keynes vedeau capitalismul ca pe un rău necesar, ambii s-au opus eforturilor pripite de a-l desființa sau intervenției excesive în mecanismele acestuia. Keynes avertiza împotriva desființării sistemului capitalist prin redistribuirea averii și veniturilor, iar Marx credea că încercările reformiste de a umaniza capitalismul nu ar face decît să amîne revoluția. Aceste puncte de vedere rigide s-au dovedit a fi în cele din urmă prea excesive pentru keynesienii și socialiștii care urmăreau să întemeieze democrații sociale keynesiene la jumătatea secolului al XX-lea.
Dar, în pofida viziunilor lor utopice asupra unei lumi post-capitaliste, Keynes și Marx au avut idei fundamental diferite despre cum să înfrîngi „monstrul” capitalist, izvorîte din modurile lor diferite de a interpreta sistemul. Pentru Keynes, capitalismul era o deformare spirituală care s-a propagat în lumea civilizației occidentale prin vectorul puritanismului și care va dispărea de la sine odată ce nu va mai fi necesară. Într-o eră a abundenței, „dragostea față de bani ca posesie – deosebită de dragostea față de bani ca mijloc de a te bucura de plăcerile și realitățile vieții – va fi recunoscută drept ceea ce este”, o „morbiditate oarecum dezgustătoare” pentru care te „adresezi înfiorat specialistului în boli mintale”.
Marx, în schimb, nu vedea capitalismul ca pe o afecțiune psihologică, ci ca pe un sistem politic și social în care clasa capitalistă monopoliza proprietatea și controlul asupra pămînturilor și capitalului. Această supremație le permitea capitaliștilor să extragă plusvaloare de la muncitori, al căror unic bun vandabil era propria forță de muncă. Iar capitalismul, argumenta Marx, nu va dispărea pur și simplu; el trebuie să fie răsturnat, dar nu înainte ca potențialul său creativ să fie pe deplin realizat.
Portretizarea marxistă a capitalismului ca forță creativă își are rădăcinile în dialectica hegeliană și a fost puternic influențată de romanul Frankenstein sau Prometeul modern (1918) al lui Mary Shelley. O altă sursă de inspirație a fost opera Faust a lui Goethe, în care Mefistofel e descris ca un executant diligent al planului dumnezeiesc pentru salvarea umanității.
În multe privințe, pesimismul zilelor noastre e mai profund decît cel identificat de Keynes în anii 1930. Revoluționarii de stînga încă își doresc prăbușirea capitalismului, chiar dacă nu au reușit să ofere o alternativă politică viabilă după căderea comunismului sovietic. Iar conservatorismul s-a transformat într-o „dreaptă radicală”, caracterizată de resentimente și șovinism, dar lipsită de o viziune coerentă pentru un viitor armonios. Nici una dintre cele două tabere nu pare să ofere o lumină la capătul tunelului.
Absența unei viziuni salvatoare e ceea ce susține – și definește parțial – actualul pesimism generalizat. În vreme ce Keynes și Marx credeau în puterea emancipatoare a mașinilor, astăzi tehnologia e percepută îndeobște ca o amenințare, chiar dacă viitorul nostru e profund interconectat cu aceasta. La fel, Keynes și Marx presupuneau că sistemul capitalist se va prăbuși cu mult înainte ca natura să se revolte împotriva exploatării ei, iar astăzi ne confruntăm cu amenințarea existențială a schimbării climatice, cu puține speranțe în reușita unui efort global de a o combate. Dar cel mai alarmant e faptul că încrederea publică în capacitatea sistemelor democratice de a asigura un progres semnificativ se erodează cu repeziciune.
Dat fiind că avem de ales între un capitalism parazitar și un neo-fascism emergent, pesimismul e legitim. Dar, întrucît nici sfîrșitul lumii și nici sfîrșitul capitalismului nu par iminente, trebuie să ne întrebăm: încotro ne îndreptăm, pornind de aici?
Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick. E autorul unei biografii premiate a lui John Maynard Keynes și al volumului The Machine Age: An Idea, a History, a Warning (Allen Lane, 2023).
Copyright: Project Syndicate, 2024
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
.jpg)
.jpg)
.webp)
