Pantofii stiletto ai prințului Hamlet

● Hamlet, de William Shakespeare. Traducere de George Volceanov. Regia artistică și adaptarea scenică: Declan Donnellan. Scenografia: Nick Ormerod. Asistent regie: Laurențiu Tudor. Asistent scenografie: Adelina Galiceanu. Muzica: Tibor Cári. Asistență mișcare scenică: Gloria Bucătaru. Lupte scenice – scrimă: Antonie Mihail. Sunet: George Udrea, Dan Feneșan. Lumini: Dodu Ispas, Marian Tudorache, Alina Mitrache. Cu: Vlad Udrescu, Claudiu Mihail, Ramona Drăgulescu, Flavia Hojda / Theodora Bălan, Raluca Păun, Alex Stoicescu, Eugen Titu, Cătălin Vieru, Darko Huruială, Marian Politic, Angel Rababoc, Costinela Ungureanu, Mircea Mogoșeanu, Mihnea Presură. Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova.

În versiunea de la Craiova a regizorului Declan Donnellan, Hamlet este un spectacol intimist. Publicul este plasat pe scenă, de o parte și de alta a unui spațiu lung și îngust, un catwalk marcat de un covor de scenă alb, care este un loc al convenției, iar spațiul din afara lui, unul al comentariilor teatrale și metateatrale. Utilizarea în acest fel a spațiului este și o referință la dialogul dintre Polonius și Hamlet: „– Alteță, nu ați vrea să ieșiți din această atmosferă? – Unde, în mormînt? – Da, asta înseamnă să ieși din atmosferă”. Pentru că fiecare personaj care moare iese din zona convențională și se așază pe un taburet în afara acesteia. În textul care adaptează traducerea lui George Volceanov s-au operat modificări. Osric și Horatio au dispărut, scenele sînt reduse la esențial, uneori redistribuite în cronologia poveștii astfel încît materialul narativ se dinamizează fără să-și piardă fluența, ba din contra. Funcția lui Horatio, de prieten al lui Hamlet, martor al istoriei și purtător al memoriei, este preluată de spectatorii cu care prințul vorbește direct.

Spectacolul lasă o puternică senzație de lectură performativă datorită esențializării deopotrivă a textului și a mecanismului dramatic. Regia este precisă și neostentativă, orchestrînd un proces de decriptare a textului ca o demonstrație pentru public. Ideea e susținută și de minimalismul simbolist al scenografiei lui Nick Ormerod: covor alb, costume masculine gri cu cămăși albe pentru toate personajele, haine de doliu pentru Hamlet și Ofelia, un vizual alb-gri-negru scurtcircuitat de cîteva elemente roșii. Povestea pare mai degrabă spusă decît jucată, ca și cum Hamlet însuși ar vrea să o înțeleagă și o face explicînd-o publicului. Spectacolul se resimte cumva aseptic prin acest aspect de lectură performativă, dar și prin evitarea oricărei conexiuni temporale, fiind cantonat exclusiv într-un prezent abstract, cu rol demonstrativ.

Personajele au o anume uniformizare, subliniată de costumul office, simbol al datoriei în exercițiul autorității. Trupa de actori, groparii, Rosencrantz și Guildenstern au costume diferite, nefiind expozanți ai puterii, însă ele se încadrează într-o paletă coloristică ternă, care nu înviorează scena, cu galben stins, auriu și bronz. Ofelia poartă haine negre, din dantelă transparentă, iar Gertrude, o rochie office gri deschis. Uniformizarea vizual-scenografică dă senzația că Hamlet se luptă nu cu persoane, ci cu statul, cu sistemul, cu autoritatea, cu Puterea însăși, fără ca asta să fie subliniat explicit în spectacol. Fracturile în acest univers vizual sobru provin din deraierile de la etica Puterii – rochia roșie de seară a reginei, asortată cu pantofii cu toc cui de aceeași culoare a păcatului, o altă pereche de pantofi stiletto roșii, purtată de Hamlet în „nebunia” lui, și rujul sîngeriu pe care el îl folosește pentru a-i marca pe cei „vinovați”.

De altfel, ideile spectacolului nu sînt în nici un fel îngroșate, ci rezultă firesc din juxtapunerea adaptării scenice cu decorul, costumele, recuzita. Senzația de generalizare reiese și din aparența robotică a unor personaje intens machiate, Claudius și Laertes în special, care par depersonalizate, mai degrabă reprezentări de tipologii decît caractere psihologice. Claudius (Claudiu Mihail) are o gestică accentuată, însoțită de un ton sfătos, ca și cum ar explica și s-ar scuza tot timpul, ceea ce îi dă un aer de artificialitate în plus, un fel de marionetă. În raport cu ceilalți, care se află în mod natural în pozițiile lor pe scara Puterii, Claudius este un uzurpator, poziția lui este nenaturală, de unde și tenta artificială, și nevoia continuă de a se justifica. Polonius oferă ocazia unui travesti unei actrițe cu totul speciale, Raluca Păun. Polonius este un bătrîn curtean intrigant cu o inteligență limitată, dar cu o bună intuiție în a-și conserva poziția și privilegiile, arătînd ca un șobolan uriaș. Tată singur (textul nu oferă nici o informație despre mama Ofeliei și a lui Laertes), Polonius capătă aici o imagine ambivalentă ca gen, în direcția unui anume tip de îmbătrînire care feminizează bărbații, dîndu-le aerul unor mătuși în vîrstă. În afară de aceste ieșiri din tiparul clasic al personajelor shakespeariene, celelalte personaje se mențin în cadrul oferit de text. Gertrude (Ramona Drăgulescu), inițial o regină maiestuoasă și o mamă înțelegătoare, este subtil manipulată de Claudius și devine tot mai nesigură, dar nu și mai pasională, erotismul fiind prezent exclusiv prin rochia roșie, ca o pată. Ofelia (Theodora Bălan) pare fragilă, constrînsă de prea multe condiționalități – poruncile tatălui, recomandările imperioase ale fratelui, stările compulsiv-impulsive ale așa-zisului ei iubit Hamlet. Laertes (Alex Stoicescu) este un tînăr fără griji peste care dă nenorocirea: relaxat și fericit la plecarea în Franța, se întoarce acasă ca un taur furios. Rosencrantz (Cătălin Vieru) și Guildenstern (Darko Huruială) funcționează ca un binom al trădării, sînt spioni deghizați în studenți. Trupa de actori are un star (Angel Rababoc) și o divă (Costinela Ungureanu), groparii (Marian Politic, Costinela Ungureanu) sînt saltimbanci, fantoma (Eugen Titu) este sobră. Toată lumea este la locul ei. Numai Hamlet iese din această schemă preexistentă. Vlad Udrescu în rolul lui Hamlet cucerește tot spațiul prin dezinvoltura și firescul jocului său, printr-un ton subtil ironic, cu o tușă batjocoritoare, printr-o ușoară febrilitate a rostirii care reflectă ample zbateri interioare, prin nebunia sa cu tentă drag queen (subtilă aluzie la o posibilă identitate de gen anormativă – nebunii sînt cei din afara normei). Hamlet este spectacolul lui Vlad Udrescu, al fascinantei sale reușite în a acapara scena lăsînd senzația că nu vrea deloc să facă asta.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto 1: Hamlet/ foto Albert Dobrin

Foto 2: Vlad Udrescu în Hamlet/ foto Albert Dobrin