Comisiile monumentelor sînt din ce în ce mai palide, pentru că există din ce în ce mai puțini specialiști

Horia Moldovan, decanul Facultății de Arhitectură a Universității Ion Mincu, avertizează asupra laturii noastre rebele și explică de ce avem nevoie pentru ca situația bisericilor vechi să fie mai de Doamne, ajută!

Patrimoniul ecleziastic este, cel puțin din punct de vedere cantitativ, marea vedetă a domeniului patrimoniului arhitectural. Mai mult de jumătate dintre monumentele istorice ale României, de importanță națională și locală, sînt monumente ecleziastice, iar relația oamenilor cu elementele acestui patrimoniu este o relație aparte, nu doar prin implicare emoțională și spirituală, ci și prin faptul că se află mereu sub privirile beneficiarilor.

Însă cât de pios este românul cu patrimoniul său ecleziastic? Horia Moldovan, decanul Facultății de Arhitectură a Universității Ion Mincu, avertizează asupra laturii noastre rebele și explică de ce avem nevoie pentru ca situația bisericilor vechi să fie mai de Doamne, ajută!

Patrimoniul ecleziastic este probabil cea mai bogată și spectaculoasă componentă a actualei liste a monumentelor istorice. Este un patrimoniu viu și care a ajuns viu până astăzi datorită faptului că utilizarea lui și investirea continuă cu semnificații l-a ținut în viață. „Poate că și de aici apare dificultatea de a lucra cu acest patrimoniu, astăzi. Pentru că foarte mulți dintre specialiști sînt preocupați de conservarea lui dintr-o perspectivă diferită față de cea pe care o proiectează utilizatorii curenți ai acestui patrimoniu: împăcarea dintre punerea lui în valoare din perspectiva a ceea ce s-a păstrat versus felul în care el continuă să fie utilizat și să constituie fundalul unor practici curente care nu și-au pierdut secole de-a rândul însemnătatea. Este un patrimoniu viu, un patrimoniu care face parte integrantă din viața de zi cu zi, un patrimoniu care este greu să fie privit din perspectiva muzeificării, a înghețării lui în timp, un patrimoniu care participă concret, total, la viața cotidiană”, ne povestește Horia Moldovan.

Comunitatea intră în contact mult mai des cu astfel de monumente decât se întâmplă în cazul unor clădiri istorice care nu mai au proprietari, care au fost abandonate sau care nu sînt de utilitate sau de uz public, iar întrebarea firească este următoarea: e un noroc sau un ghinion pentru bisericile de patrimoniu?

„Într-un fel, este un noroc, în altfel, este un ghinion. Toți cei care lucrează cu acest patrimoniu, restaurându-l, conservându-l, punându-l în valoare, se apropie de el dintr-o perspectivă fundamentată prin cercetări, prin practici filtrate, verificate. Utilizatorul acestui patrimoniu, din afara profesiei, din afara zonei de conservare, de restaurare, cel mai adesea nu este preocupat de felul în care patrimoniul trebuie conservat, trebuie păstrat, trebuie utilizat într-o manieră atentă”, ne răspunde Horia Moldovan, care oferă și un exemplu de practică deloc inspirată: „o candelă electrică deasupra mormântului ctitorului, care a fost prinsă cu cuișoare de o cruce, altfel veche de 250 de ani”.

De foarte multe ori, aducem în discuție starea precară a patrimoniului arhitectural, dar, în cazul patrimoniului ecleziastic, al cărui principal administrator este Biserica Ortodoxă Română, situația se prezintă mai bine decât în alte segmente ale patrimoniului. Fiind un patrimoniu valoros, fiind cartea noastră de vizită, de multe ori s-a bucurat, cel puțin în ultimii ani, de susținere financiară serioasă din fonduri europene, din surse de finanțare însemnate, însă Horia Moldovan ne spune că toată povestea a venit la pachet cu foarte multe probleme. „Ai foarte multe constrângeri când te ocupi de un monument istoric. N-ai cum să anticipezi, la o primă vizită sau după o serie de cercetări, toate problemele pe care un șantier ți le poate scoate în față. Și aici apare ruptura, pe de o parte. Accesarea de fonduri de finanțări vine cu o serie întreagă de pași pe care trebuie să îi parcurgi, de prognoze financiare. Până și cercetarea preliminară a șantierului poate să îți aducă în față diverse surprize, cărora e greu să le dai un răspuns, deja fiind într-o matrice a felului în care proiectul urmează să decurgă. Pe de o parte, planificarea care e bătută în cuie de la faza incipientă de planificare, pe de altă parte, realitatea efectivă a unui astfel de șantier de restaurare”, povestește Horia Moldovan.

Atunci când vorbim despre bune practici, ceea ce ne lipsește, în opinia lui Horia Moldovan, este o educație artistică, o educație culturală încă din anii de formare din școala generală și apoi din liceu. Lipsesc programele de educație artistică pentru cei care utilizează sau administrează direct aceste biserici. „Cu toate că facultățile de teologie, după știința mea, au în curriculă cursuri specializate de istoria artei, de istoria arhitecturii, de istoria și practica de conservare, totuși, cred că în zona aceasta sîntem încă deficitari”, este de părere Horia Moldovan.

Restaurarea nu este o acțiune care se face după un tipar foarte bine stabilit, după o rețetă sigură. Aflăm, de la Horia Moldovan, că „la începutul restaurării trebuie să purifici istoria monumentului cât poți, astfel încât să nu cazi în capcana unor interpretări arbitrare, a unor intervenții care n-au niciun soi de suport, a unor invenții care, chiar dacă se asortează cu arhitectura monumentului, sînt niște pure invenții dictate de conjunctura în care te găsești. Și aici mai avem foarte mult de lucrat, de foarte multe ori. Aceste studii istorice care sînt făcute de istorici sînt o componentă obligatorie, dar cumva de culise a economiei proiectului de restaurare. Nu sînt puține situațiile în care studii superficiale au condus la erori, uneori grave, în desfășurarea proiectului și a intervențiilor de restaurare”.

În concluzie, Horia Moldovan avertizează, în ton sumbru: „Comisiile monumentelor sînt din ce în ce mai palide, pentru că există din ce în ce mai puțini specialiști. Lumea nu mai are timp să se dedice acestor comisii”.

Material cules din proiectul „Cine ascultă o casă?”, realizat de Cronicari Digitali, susținut de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectură