Sîntem îngrozitor de departe la patrimoniul major, care în Occident este protejat foarte bine

Arhitecta Irina Popescu-Criveanu dezvăluie partea nevăzută și deloc previzibilă a protecției patrimoniului și de ce nu se află urbanismul din România în rîndul lumii civilizate

Cu fiecare poveste șoptită de clădiri vechi de zeci de ani sau poate chiar de secole, identitatea noastră își construiește propria personalitate. Fiecare element al patrimoniului, inclusiv cel arhitectural, reprezintă o poartă către o lume de mult timp apusă, dar care face parte din ADN-ul nostru cultural și ne-a ajutat să devenim ceea ce sîntem.

Patrimoniul reprezintă temelia viitorului, iar arhitecta Irina Popescu-Criveanu dezvăluie partea nevăzută și deloc previzibilă a protecției patrimoniului. Aflăm cine și cum stabilește importanța unei clădiri, care sînt regulile după care trebuie integrată arhitectura nouă în zonele istorice și de ce nu se află urbanismul din România în rîndul lumii civilizate.

Minunata poveste a protejării patrimoniului a fost subliniată de către Françoise Choay (născută în 1925), filosof, istoric și teoretician francez de arhitectură și urbanism. Choay spune că atașamentul față de trecut și cultul patrimonial de astăzi sînt justificate prin două aspecte. După cum aflăm de la Irina Popescu-Criveanu, primul aspect ar fi constatarea faptului că s-a pierdut ceva esențial, și anume puterea de a crea locuri care să ne facă să ne simțim acasă. În al doilea rînd, din această pierdere, din această incapacitate a noastră de a crea spații de calitate, încercăm să ne identificăm cu fazele trecutului nostru. Un trecut valorizant, un trecut cîteodată eroic. Ar însemna că, de fapt, trăim un moment de raportare la un trecut pe care ni-l dorim idealizat și că această raportare este un sindrom al unei disfuncții a societății actuale.

Însă întrebarea „cine a inventat patrimoniul” este foarte grea. Tot Françoise Choay demonstrează că, de fapt, practicile de acumulare de obiecte dintr-un trecut oarecare se găsesc în antichitate, iar Renașterea ar fi un alt moment în care atașamentul pentru trecut a căpătat amploare, raportarea la perioada antică fiind esențială.

„Dar, în Europa noastră dragă, protecția patrimoniului începe să fie o practică obișnuită de la jumătatea secolului al XIX-lea, cînd încep să se vadă în Europa efectele Revoluției Industriale, adică începe să se vadă faptul că trecutul dispare și, atunci, nu se inventează monumentul istoric ca atare, ci se „inventează” problema unei relații de opoziție între vechi și nou. Și tot în acea perioadă se inventează și urbanismul ca disciplină, care trebuie să apere orașul nou de problemele pe care Revoluția Industrială le-a creat, iar în ceea ce privește patrimoniul, se creează necesitatea de a proteja trecutul identitar”, ne spune Irina Popescu-Criveanu.

Pînă unde merge protecția patrimoniului? Este important să înțelegem care sînt valorile în numele cărora anumite elemente fizice, care poartă aceste valori, sînt scoase din marea masă a trecutului și protejate, ținute pentru mai departe, iar dilema este cît din parcul obiectelor provenite din trecut trebuie să fie transmis generației următoare și cu ce preț. „Modul în care trebuie realizată protecția diferă, desigur, între opera majoră și opera minoră, însă înțelegem cu toții că protejarea tuturor straturilor care vin din trecut este o aberație. N-avem și noi dreptul legitim de a crea noi straturi?”, se întreabă Irina Popescu-Criveanu.

Se pune, astfel, problema selecției, iar dacă vrem să ținem aproape tot ceea ce vine din trecut, ieșim din zona normalității, a unei selecții, și „ne ducem către un sindrom patrimonial, cel de care vorbea Françoise Choay. Adică o anormalitate, normală este înlocuirea”, ne spune arhitecta, iar răspunsul la întrebarea „cît trebuie protejat” este foarte dificil de oferit. „O cantitate suficientă care să permită ca stratul acesta de prezent să aibă de ce să se lege, ca să poată produce un viitor acceptabil pentru toți, în termenii unei generații poate”, conform Irinei Popescu-Criveanu.

Întrebată despre modul în care se stabilește valoarea unei clădiri, Irina Popescu-Criveanu ne spune că există o serie de valori care trebuie să fie transmise generațiilor următoare și că aceste valori sînt de ordin istoric, artistic și științific. Istoric: ce este important pentru cultura fiecărei comunități. Artistic: ce este frumos. Iar partea de știință se raportează la evoluția unor elemente, un stil de arhitectură care trebuie să fie reprezentat, o tehnică populară sau industrială care trebuie să fie cunoscută.

Cum integrăm, însă, arhitectura nouă în zonele istorice? Restaurarea înseamnă a da o nouă identitate, păstrînd din straturile trecutului ceea ce este esențial, eliminînd ceea ce este mai puțin important și dîndu-i o nouă strălucire în lumina zilei de azi, în conștiința prezentului. „Deci o intervenție la scară mare, cum ar fi reglementarea unei zone istorice, trebuie să fie realizată cercetînd trecutul, evaluînd ceea ce trebuie să fie menținut sau poate să fie menținut pentru un orizont de timp oarecare și creînd sistemul de reguli care să conducă, într-un timp oarecare, la îndeplinirea obiectivelor. Dacă e vorba de o inserție, primul răspuns și cel mai simplu este inserția care, după ce a fost realizată, pare de acolo, pare din ansamblu”, ne explică Irina Popescu-Criveanu.

În privința protejării patrimoniului, cît de departe sîntem de cea mai bună dintre lumile posibile?  Irina Popescu-Criveanu ne spune că sîntem și aproape, dar și foarte departe. Sîntem foarte aproape, pentru că există un atașament al societății pentru un patrimoniu care e încă viu pentru noi. Acest patrimoniu este și biserica și grădina și școala și locul istoric, sau tot felul de alte locuri în care tradiția încă nu s-a pierdut, dar se leagă de memorie vie, deci de monument, nu de monument istoric. Însă arhitecta adaugă faptul că, „în partea cealaltă, cultă, sîntem destul de departe. Sîntem departe, nu pentru că am avea un decalaj cultural. Vasile Alecsandri se plimba în Franța, la 1850, cu creatorii legislației franceze a monumentelor istorice, adică noi nu sîntem decalați. Legislația noastră este foarte timpurie, dar asta nu înseamnă că a putut să fie asimilată de comunitate. Deci de asta sîntem îngrozitor de departe. Și sîntem îngrozitor de departe la castele, palate, ruine, adică la patrimoniul major, care în Occident este protejat de mult, foarte bine”.

Iar următoarea întrebare vine firesc: a cui ar trebui să fie responsabilitatea reabilitării clădirilor de patrimoniu: a proprietarului sau a statului? Irina Popescu-Criveanu este de părere că, „din moment ce noi considerăm, ca țară, că există anumite elemente care trebuie protejate și Ministerul Culturii se așază în poziția de protector, creează, stabilește niște responsabilități proprietarului, dar și primăriei și lui, ca expresie a puterii centrale. A cui e responsabilitatea? Numai a proprietarului, așa cum este în România? Acum, asta este ceva greșit. Este absolut normal ca statul să-și intre nu numai în drepturi, ci și în obligații în zona patrimonială și să ofere sprijin celor care nu au un venit suficient”.

Există și motive de optimism, în opinia Irinei Popescu-Criveanu: „singura veste bună e că noi ne distanțăm față de istoria proprie, că de fapt nu mai sîntem atît de tarați, noi, populația activă, de ce ni s-a întîmplat în socialism, că reușim să facem pasul către o acțiune normală și democratică în orașe. Se vede foarte clar interesul crescînd al comunității, ceea ce mi se pare cea mai bună veste”.

Material cules din proiectul „Cine ascultă o casă?”, realizat de Cronicari Digitali, susținut de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectură

Andrei Stanca, jurnalist platforma Cronicari Digitali