Pascal și miracolele

Una dintre fiicele Gilbertei Périer, Marguerite, suferă din 1652 de o fistulă lacrimală, fără îndoială un abces extrem de purulent. Detaliile oferite de martorii contemporani sînt cumplite. În 1655, copila se află la Mănăstirea Port‑Royal din Paris: medicii care o consultă sînt categorici, trebuie operată prin cauterizare. Însă, pe 24 martie 1656, în ajunul intervenţiei care avea s‑o desfigureze, Marguerite este dusă să adore un Sfînt Spin din coroana lui Iisus Hristos, aflat atunci la mănăstire. Spinul este aşezat pe ochi: vindecarea este instantanee. Pe 14 aprilie, medicii consideră vindecarea „extraordinară şi miraculoasă”. Prima consecinţă vizibilă: atacurile împotriva comunităţii de la Port‑Royal slăbesc, fără a înceta cu totul. Cît despre Pascal, el o vede pentru prima oară pe beneficiara miracolului pe 29 martie. Gilberte dă mărturie: „A fost extrem de mîngîiat, văzînd că Dumnezeu s‑a manifestat atît de limpede într‑o vreme cînd credinţa părea să se stingă în inimile celor mai mulţi aflaţi în lume”. Şi continuă: „Dumnezeu i‑a inspirat o infinitate de gînduri admirabile despre miracolele care, oferindu‑i noi lumini asupra credinţei, au făcut să‑i crească îndoit iubirea şi respectul pe care le nutrise întotdeauna faţă de ea. A fost şi prilejul care a generat dorinţa lui puternică de a acţiona pentru a combate principalele şi cele mai puternice raţionamente ale ateilor”. Ultima frază ar putea cuprinde esenţa proiectului lui Pascal.

Miracolul ar fi avut rol declanşator: nu al unei idei, ci al unei „infinităţi de gînduri admirabile despre miracole”, mai întîi, apoi de gînduri despre „credinţă”, precum şi al „dorinţei” de a‑i combate pe „atei”. Şi, într‑adevăr, în vastul ansamblu al Cugetărilor s‑au păstrat trei dosare consacrate miracolelor, despre care ştim că unele, dacă nu toate, nu au putut fi scrise înainte de sfîrşitul lui februarie 1657, cînd autorul asistă la predicile ţinute de părintele Claude de Lingendes despre miracole, predici care l‑au marcat profund.

Reflecţiile lui Pascal despre miracol se organizează în jurul unei întrebări centrale: cum trebuie acesta interpretat? Chestiunea este arzătoare pentru Port‑Royal: trebuie văzut ca un semn de elecţie? Sau ca semn că Port‑Royal trebuie să se lepede de erorile sale? Problema se pune în aceşti termeni încă din vara anului 1656. Iezuiţii, constrînşi să recunoască realitatea vindecării miraculoase, verificată în mod oficial, nu şovăie să amintească faptul că s‑au mai văzut miracole la eretici. În ceea ce priveşte recunoaşterea miracolului, Pascal oferă, aşa cum o face adesea, un răspuns simplu în aparenţă, dar de o dialectică ameţitoare: „Doctrina trebuie judecată prin miracole. Miracolele trebuie judecate prin doctrină” (Cugetarea 428). Altfel spus – şi schematic –, este cu neputinţă ca Dumnezeu să favorizeze o doctrină potrivnică adevărului Bisericii: astfel, Dumnezeu „confirm[ă] credinţa” (Cugetarea 450) grupului persecutat. Pascal îi consultă pe teologii de la Port‑Royal, pentru a‑şi aprofunda concepţia despre miracole. Însă progresiv – sau în paralel –, ajunge să‑şi pună întrebări nu atît asupra definiţiei miracolului, cît asupra posibilităţii ca acesta să fie recunoscut de oameni. Observă că ralierea la semnul miracolului nu e lucru uşor. Raţiunea este de ajuns? Da, dacă se înrădăcinează într‑un principiu aflat mai presus de ea: „Nu credem în adevăratele miracole din lipsă de iubire” (Cugetarea 422). Şi Pascal ajunge la întrebarea centrală: pot servi miracolele ca dovezi pentru apărarea Bisericii? Ele sînt „temelii” (Cugetarea 438) sau un „temei al religiei” (Cugetarea 422), de bună seamă, însă îi ajută pe cei care cred deja. Altfel spus, pentru a convinge pe oricine, miracolele riscă să nu fie „absolut convingătoare” (Cugetarea 423).

Care este atunci locul acestor „gînduri despre miracole” în cadrul proiectului, despre care dă mărturie Gilberte, de a combate raţionamentele ateilor? Condus de sentimentul de elecţie conferit de miracol (cu atît mai mult cu cît alte miracole datorate Sfîntului Spin vor fi curînd atestate), Pascal s‑a convins, o dată în plus, de eroarea pe care o reprezintă incredulitatea, de unde dorinţa sa de a o combate.

(fragment din Pascal de Pierre Lyraud, traducere din limba franceză de Mihaela Vociu, Editura Spandugino, 2023)