Frumos e (și) în februarie la Veneția

Este imposibil de precizat cu exactitate care este momentul cel mai potrivit pentru a vizita Veneția. Fiind probabil cel mai faimos muzeu în aer liber (și nu numai), este deschis tot timpul. Unele ghiduri turistice propun vizitarea ei prin octombrie sau aprilie, cînd ar fi mai puțini turiști decît în lunile de vară, dar aceste sfaturi mi se par oarecum caduce. Pur și simplu, potopul turistic este mai violent vara, dar el nu încetează deloc. De altfel, acesta este blestemul și norocul orașului, de care nu va mai scăpa vreodată. Aduce multe beneficii (nu există timpi morți pentru industria hospitalieră), dar și neplăceri venețienilor autohtoni, cîți mai sînt. Pe cine nu a fascinat Veneția? (Simpatic este că numele orașului a migrat peste tot în lume, avem Veneția Nordului, a Estului, a Vestului, a Qatarului etc.) Pentru Robert Kaplan, „Veneția este apoteoza globalizării care, cu toate cruzimile sale, a creat clasele mijlocii superioare din Asia și Europa, clase mijlocii care, pentru prima oară în istoria colectivă a familiilor lor, au mijloacele să călătorească. Dacă Europa este un imens muzeu în aer liber, așa cum spun ei, atunci Veneția este un amestec de parc de distracții și sit arheologic, unde vizitatorii hălăduiesc prin labirintul de ziduri și biserici, iar autohtonii par să fi dispărut în eterul timpului” (Adriatica. Un concert al civilizațiilor la sfîrșitul epocii moderne, traducere de Christian-Radu Chereji, Editura Humanitas, 2023). Nu prea am înțeles care au fost motivele pentru care scriitorul american a comparat Veneția cu un parc de distracții (în centrul vechi nu am observat nici o sală de cazino, ci multe muzee, cu sute de exponate), dar în mod cert orașul nu te lasă indiferent. Pentru Jan Morris, care a locuit în lagună mai mulți ani, avînd propria barcă cu motor, „magia Veneţiei vine şi din felul în care se mişcă oraşul. Veneţia şi-a pierdut acel farmec care o învăluia într-un aer mătăsos şi oniric, dar mişcările ei sînt în continuare domoale şi ademenitoare. E încă un oraş pestriţ, vibrant şi scînteietor, în care lumina blîndă a soarelui străluceşte pe sub poduri, iar umbrele se unduiesc de-a lungul promenadelor” (Veneţia, traducere de Laura Ciochină, Editura Polirom, 2016). Trei rîuri au contribuit la formarea Veneției: Piave, Brenat şi Sile, care se varsă în Marea Adriatică şi care au adus aluviuni care, încetul cu încetul, au format mici insule. Locul unde s-a format Veneţia, ca o semilună, are 400 de kilometri pătraţi. Primii locuitori au consolidat terenurile noroioase cu palisade din lemn şi prundiş, iar ulterior cu masive ziduri de piatră, cursul celor trei rîuri a fost deviat în afara lagunei, apa sărată a început să predomine, reducîndu-se riscul malariei, după cum se credea în epocă, dar rămînînd un loc foarte nesănătos, mai ales iarna, cînd vîntul bate puternic dinspre Adriatica. Data tradiţională a fondării oraşului este 25 martie 421, primii locuitori fiind refugiaţi din partea de nord-est a muribundului Imperiu Roman de Apus, zguduit de nenumărate invazii ale triburilor germanice, în principal. Napoleon a desființat Republica Venețiană în 1797, iar austriecii, care printr-un fericit concurs de împrejurări au păstrat-o, după războaiele napoleoniene, au bombardat-o și asediat-o în 1848-49.

Prima oară am gustat aerul Serenissimei („cea mai liniștită dintre republici”) în vara anului 1997 doar pentru două ore, la întoarcerea în țară (am plătit cu lirele italiene), iar a doua oară cam la fel, în vacanța italiană de vară a anului 2016 (am avut nevoie de o oră și jumătate ca să parcăm mașina). I-am dus pe copii în Piața San Marco, unde au hrănit porumbei obezi. Le-am făcut poze. Am mîncat pe fugă niște pizza uscată. Ne grăbeam să revenim în parcheggio din Piazzale Roma pentru a pleca spre Trieste. Încă de atunci mi-am dat seama că Veneția nu poate fi descoperită pe fugă. În mod necesar trebuie să te cazezi într-unul din nenumăratele sale hoteluri. În 1997 o asemenea ipoteză (că am putea avea bani pentru asta) ținea mai degrabă de wishfull thinking decît de realitate (atunci am fost cazați în Italia, în căminele ridicate de FIAT pentru muncitorii din Torino, lîngă Ravenna), dar după un sfert de secol diferențele s-au mai atenuat (cel puțin pentru anumite categorii sociale), iar prețul unei cazări de trei nopți, la un hotel central, cu tot cu un mic dejun bogat și necesar, între Podul Rialto și Piața San Marco, era asemănător cu cel al unei rezervări la Sinaia sau Poiana Brașov în timpul sezonului de iarnă.

Cursa low-cost, plină cu români, a aterizat cu zece minute mai devreme pe aeroportul (mic) din Treviso. Se făcuse seară. Am găsit repede autobuzul cursei ATVO care asigură legătura cu Veneția, iar după patruzeci de minute am ajuns în Piazzale Roma, de unde ne-am îmbarcat în sistemul lagunar venețian de transport în comun, deservit de cunoscutele vaporetti. Pentru a avea o libertate absolută de mișcare, am cumpărat două abonamente pentru trei zile, care ne-au costat 90 de euro. Te cam frige la buzunar, dar merită mereu să cumperi încă din primul moment, dacă există, astfel de cartele pentru mijloacele de transport. La final ieși mai ieftin. Am coborît pe ceață la stația Rialto, de lîngă pod, iar în cinci minute eram cazați. O asemenea desfășurare impecabilă a evenimentelor trebuia sărbătorită cu o masă onorabilă, demnă, dacă nu pe cinste. Am ales un mic restaurant din apropiere în care deja se aflau alte două cupluri, refuzînd să ne așezăm într-unul care era pustiu. Acesta avea agățate pe tavan bancnote din întreaga lume, inclusiv cele de un leu și de zece lei. Prețurile erau de nivelul unei spelunci cu pretenții din Pipera sau Dorobanți. Dacă ne-am fi propus, am fi putut mînca fără probleme de numai 50 de euro. Mediul era multinațional. Ospătarul era multilingv, probabil italian, bucătarul imigrant de dată recentă, poate din Pakistan sau Sri Lanka, iar la o masă de lîngă noi, doi chinezi. Cum mi-am dat seama că erau chinezi și nu japonezi, aș putea fi întrebat (cu îndreptățire). Cunoști cumva mandarina? Nu numai că mi-am dat seama că erau chinezi, dar miroseau de la o poștă că erau fie administratorii localului, fie – de ce nu? – proprietarii lui. O rupeau chiar pe italiană. Ospătarul l-a rugat pe cel mai mic de înălțime să-i schimbe o bancnotă de o sută de euro, nu avea să dea rest unui cuplu, care voia să plece. Chinezul și-a scos tacticos portmoneul și a început să caute. Și astfel s-au ițit zeci și zeci de bancnote de tot felul. Numai cineva care a crescut în comunism poate rămîne atît de atașat de bancnote. Un alt detaliu care i-a dat de gol – fumau. Chinezul lungan (avea 1,80) s-a ridicat de la masă la un moment dat și s-a dus la bar, de unde a scos cîteva pachete de țigări, pe care le avea dosite acolo. Din fericire, nu au fumat în interior. În față aveau pahare de vin și două sticle. Am prezumat că-și consumau din profit. Dar dacă era al lor, ce-mi păsa mie? Așa își petreceau o seară liniștită de joi, la mijloc de februarie.   

La o săptămînă de la încheierea celebrului carnaval de la Veneția, în Piața San Marco se muncea la dezasamblarea scenei. Turiștii americani bogați părăsiseră și ei scena. M-am răzbunat pe trecut și am vizitat într-o singură zi cinci muzee (Museo Correr, Museo Archeologico, Pinacoteca, Biblioteca Nazionale Marciana și Museo Storico Navale care este administrat de Marina Militară italiană). În cea de a doua zi a sejurului nostru în Veneția, am hotărît să vedem și două insule din apropiere. Îmi era clar că mulți turiști doreau să facă exact același lucru ca noi în acea sîmbătă dimineață, adică să ajungă la Murano și după aceea la Burano. Am traversat în diagonală cartierul San Marco pentru a ajunge la stația Fondamenta Nove. Ne-am alăturat mulțimii de turiști civilizați, care aștepta cu resemnare șansa de a se înghesui precum stridiile într-unul din vaporașele venețiene, care nu circulau foarte des. Am așteptat mai bine de o jumătate de oră, am mai avansat cinci-șase metri, pînă cînd am fost opriți de un membru al serviciului privat de pază. Am încăput abia în cel de al doilea vaporetto către Murano. Sînt sigur că eram cam singurii români, pentru că nu am auzit nici o remarcă opărită de tipul „Ce face, bă, italienii ăștia, ie boi, de ce nu bagă un vaporetto d-ăla mare, nu vede că e lume, ce dracu’? Ce face Prefectura, ce păzește Serenissima?”. Murano, celebra insulă de lîngă Veneția, mi s-a părut tristă, purtîndu-și cu demnitate urmele fostei sale industrializări, chiar dacă toate magazinele din Veneția erau înțesate cu suveniruri fabricate, chipurile, din sticlă de aici. Nimeni și nimic nu bate sticla chinezească. În Muzeul Sticlei am admirat cea mai clară, luminoasă și nobilă ceramică pe care am văzut-o vreodată. Imposibil de gîndit că ea nu avea neapărat intenții muzeale-memoriale, ci de ordin practic. Hai, să torni vin în carafe verzi-chihlimbar mai merge, dar cum poți întinde duminicații de pîine în sosul fripturii de vită în astfel de farfurii? Sacrilegiu. 

Cea mai plăcută surpriză am avut-o la Burano. Micul meu ghid albastru a avut (din nou) dreptate (în toate aeronavele cu care am zburat nu am văzut niciodată români cu ghiduri turistice, probabil că sînt ultimul mohican care le mai cumpără și folosește, iar toți se bazează pe sfîntul telefon – ce păcat că nu sînt la fel de curajos precum Marius Chivu!). După încărcatele de piatră și istorie Veneția și Murano, Burano pare copilăresc, vesel și fără griji. „Infantil“ poate e un cuvînt prea dur. Poate pentru că fiecare casă este văruită într-o altă culoare? Legenda spune că ceața Mării Adriatice i-ar fi împiedicat pe localnicii pescari să revină la casele lor, astfel încît s-ar fi acceptat acest talmeș-balmeș de culori. Eu m-am pus în pielea lor. Cotind pe canal, știai că, pe dreapta, casa galbenă este a ta. Previzibil, pe latura din dreapta a străzii despărțite de un canal se află o singură casă galbenă, una roz, una albastră etc. Nu aveai cum să o ratezi, chiar și puțin băut, cu grappa la bord. Înainte să mîncăm de prînz, am intrat în Muzeul Dantelei din Burano (Museo del Merletto, unde biletul costă numai 5 euro, spre deosebire de cel de la Muzeul Sticlei din Murano, care este dublu). Un muzeu de nivel comunal, destul de banal și provincial, dar simpatic tocmai pentru că este fără cine știe ce pretenții. La etaj se află un spațiu special amenajat, unde doamne localnice (buraneze?) oferă demonstrații practice despre dantelă și cusutul ei. O bătrînică chiar cosea o bluză, sporovăind cu o angajată a muzeului, care se odihnea pe unul din cele șase scaune așezate în fața prezidiului. În piața centrală am fotografiat și statuia lui Baldassare Galuppi, zis Buranello (născut aici în 1706, mort la Veneția), unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați compozitori italieni ai perioadei 1730-1780. Ca fapt divers, la 8 iulie 1765, Serenissima a fost de acord cu dorința țarinei Ecaterina cea Mare de a-l trimite timp de trei ani pe Buranello în Imperiul Rus. Mă îndoiesc să fi văzut altceva decît palatele și parcurile nobilimii ruse. În mod sigur s-a întîlnit cu un anume Grigori Aleksandrovici Potemkin (mort la 60 de kilometri est de Iași).   

Duminică dimineață ne-am făcut rapid bagajele, am mîncat un ultim mic dejun generos, nu am scăpat de plata celor 21 de euro taxă turistică și ne-am îndreptat spre stația de vaporetto Rialto. Soarele devenise prietenos, parcă anume pentru a ne enerva, dar măcar pînă la Piazzale Roma am putut admira Veneția frumoasă și însorită, care nu mai avea deloc un aer morbid (unul din miturile ei definitorii). Pe un palat am observat și două steaguri galben-albastru, semn că unii nu au obosit să sprijine chiar și simbolic Ucraina. Navigînd spre plecare, mi-am adus aminte de piesă de teatru scrisă de Teodor Mazilu, care folosea orașul lagunar pentru a dezvolta o adevărată filosofie a timpului și memoriei. Ajuns acasă, am căutat-o. „DOAMNA: ...odată ajunsă la Veneția nu mai pot să aspir să fiu la Veneția. DOMNUL: Ați cîștigat Veneția și ați pierdut nostalgia Veneției... Așa e, doamnă, de cînd lumea... Pierdem visul și primim, în schimb, realitatea, nu e nici o brînză. Și ce căldură, doamnă, plutește peste prezentul ăsta... Lira s-a devalorizat. Și ce de muște... În amintire nu bîzîie nici o muscă” (Frumos e în septembrie la Veneția, comedie într-un singur act, Editura Cartea Românească, 1973). Dacă la întoarcerea din alte orașe superbe în care am petrecut cîteva zile am suferit mai mult sau mai puțin, mai ales pentru că aterizam în orașe desenate în gri-Ceaușescu, nu același lucru s-a întîmplat și după revenirea din Veneția. Cum să suferi după ce ai vizitat cel mai minunat muzeu în aer liber? Dar parcă ai reveni anual, dacă s-ar putea.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).

Foto: wikimedia commons