Îndreptarul privind anul electoral: continuitate și ruptură în discursul social al BOR

Publicarea pe 10 martie 2024 a Îndreptarului Bisericii Ortodoxe Române (BOR) privind anul electoral, aprobat la ședința ordinară a Sf. Sinod din 29 februarie 2024, reprezintă un eveniment ce se înscrie în complicata relație pe care clerul ortodox a avut-o cu fenomenul politic. Înțelegerea conținutului acestui îndreptar care, într-un mod atît de specific istoriei bisericești, marchează o ruptură în continuitate și, totodată, înzestrează oficial BOR cu reperele unui nou discurs social-politic nu va fi posibilă fără o așezare onestă, cu sensibilitate la adevăr, în contextul istoric.

Primele alegeri generale din România întregită s-au desfășurat în 2-9 noiembrie 1919 pe baza unei legislații care stipula votul universal (masculin). Între aleșii pe listele partidelor țărănesc, național român și liberal s-au numărat și preoți. Printre atîtea noutăți pe care le aducea acest scrutin se număra – iată – și prezența unor clerici ortodocși în rîndurile Parlamentului. Un anume Lucian a publicat în ediția ziarului Universul din 25 noiembrie 1919 articolul „O minunăție politică românească: partidul clerical” prin care arăta că „nu trebuie luate în serios” zvonurile discutate de unele ziare potrivit cărora „pătrunderea cîtorva preoți în parlament” reprezintă motiv pentru care „lumea noastră bisericească ar pune la cale alcătuirea unui partid clerical”. Partidul clerical „nu are nici o noimă în România”, întrucît condițiile erau altele decît cele din vestul Europei. Miza o constituia „rolul social al bisericii”. Spre deosebire de Biserica apuseană, autorul acestui articol credea că „biserica noastră e prea inactivă, [...] se amestecă prea puțin”. Cum Lucian nu întrezărea în primul an după Marea Unire prezența unui curent precum socialismul care să „vrea să elimine biserica din viața publică”, nu rezulta nici nevoia unui partid clerical care să „îndreptățească biserica ca factor social”. Așadar, partidul clerical va fi fost o soluție pentru unii, dar „o trebuință pentru biserică sau pentru țară, nu e”.

Tema partidului clerical revine în atenția membrilor conclavului episcopesc, dar într-un context diferit. Sîntem în martie 1937 cînd, la doar o zi după tentativa de asasinat asupra rectorului ieșean T. Bratu, ministrul Cultelor V. Iamandi s-a adresat Patriarhului Miron Cristea, printr-o scrisoare publică, pentru a convoca Sf. Sinod în sesiune extraordinară. Solicitarea ministrului către Sinod a fost aceea de a interzice sfințirea de insigne, în cadrul slujbelor sau în afara acestora, luarea de jurăminte cu caracter politic și transformarea predicilor de la amvon în propagandă de partid, toate acestea sub aplicarea unor sancțiuni prevăzute de regulamentul disciplinar. Chiar dacă acțiunile pe care ministrul Cultelor le cerea interzise vizau în mod nenumit Mișcarea Legionară, ele aparțineau unei practici destul de răspîndite în politica timpului. Ministrul a obținut ceea ce a dorit: în mai puțin de o săptămînă, sinodalii s-au întrunit, au dezbătut și au aprobat solicitările reprezentantului statului. Mai e însă ceva ce s-a întîmplat la acel sinod și care depășește intenția cu care s-a pornit la drum.

Dacă ministrul s-a adresat Patriarhului printr-o scrisoare deschisă (2 martie), Patriarhul i s-a adresat simetric ministrului printr-un comunicat-răspuns al Sf. Sinod (9 martie). Comunicatul este de o mare însemnătate pentru că a fost una din rarele tentative de afirmare a autonomiei BOR în raport cu statul și a combătut un anumit curent de opinie publică care, preluînd solicitările exprese ale ministrului, le-a extins și le-a transformat în cerinţa ca „preotul să-și limiteze activitatea la altar”, adică „să iasă cu totul din mijlocul vieții sau să nu aibă nici o atitudine determinată de caracterul său de slujitor al lui Hristos și al Bisericii”. „Această dorință Biserica și preoțimea ei nu o poate îndeplini”, răspunde ferm Sf. Sinod. Motivele care îndreptățesc Biserica să fie prezentă „în mijlocul vieții românești”, adică să îndeplinească un „rol social”, cum scrisese Lucian în 1919, sînt următoarele: „biserica nu are numai funcția de a se ruga, ci și de a învăța pe oameni cum să-și îndrumeze viața în toate domeniile ei, pentru a înainta spre ținta cea singură fericită: viața de veci”. Ceea ce învață Biserica se numește, în opinia sinodalilor din 1937, „un program etic de viață omenească” ce decurge din „concepția [acesteia] despre existență”. Biserica nu va interveni în viața publică prin intermediul unui partid clerical, a cărui posibilitate de existență a fost din nou exclusă ca o „greşeală” de Patriarh în cuvîntarea la deschiderea sesiunii extraordinare a Sinodului, ci tocmai prin acest „program etic”, „de care am vrea să țină seamă întreaga obște românească, toate partidele politice și pe linia căruia Biserica va milita în mijlocul neamului”.

Programul aprobat de Sf. Sinod cuprinde o serie de revendicări organizate în șapte puncte: respingerea „spiritului secularist, indiferentist sau chiar ostil față de Dumnezeu” și orînduirea întregii vieți „din statul nostru” „în legătură strînsă cu Dumnezeu”; pentru că statul nostru „este un stat român”, „toate legile, acțiunile, ideile statului și din cuprinsul lui să fie subordonate binelui durabil al națiunii sau cel puțin să n-o păgubească”; „viața neamului [...] să curgă după norma virtuților creștine” cum ar fi „rugăciunea, munca, cinstea, sobrietatea, spiritul de jertfă în folosul obștei”; opoziția la acea „concepție care face pe om să aspire numai după fericiri și paradisuri materiale”, arătînd că „numai lupta pentru cele spirituale înnobilează pe om”; reprobarea „individualismului hrăpăreț, precum și orice acte de volnicie, teroare și brutalitate, dar și lupta de clasă”; există o prevedere și pentru „cetățenii [români] de alte limbi și legi” care, după „ce vor fi revizuiți” în situația dobîndirii ilegale a cetățeniei, „se vor bucura de tratament legal și vor fi sprijiniți în silințele lor spre progres, dar supravegheați ca să nu păgubească prin nimic națiunea română”; în sfîrșit, precondițiile celor de mai sus sînt „liniștea, buna înțelegere și frățietatea între toți [...] legați întreolaltă prin respectul legilor [...]”. 

După 97 de ani, Sinodul BOR revine cu o nouă hotărîre, sub forma unui Îndreptar privind anul electoral, a cărui structură bipartidă se păstrează: prima parte enunță regula interdicției prezenței clerului în sfera politică cu excepția participării în condiții precis determinate la viața politică locală; partea secundă enumeră, în vederea stabilirii opțiunilor electorale, două criterii pentru „toți cetățenii” („binele țării” și „promovarea valorilor creștine în societate”) și „10 criterii orientative” pentru „credincioșii Bisericii noastre”. Aceste criterii sînt următoarele: credința în Dumnezeu și răspunderea socială; libertatea religioasă și activitățile Bisericii; respectul pentru persoana umană și „cultura vieții”; „educația națională integrală”; „sănătatea fizică, psihică și morală/spirituală a poporului”; „diminuarea sărăciei” prin „dezvoltare economică”, la care se adaugă „creșterea demografică a României”; „patrimoniul cultural și spiritual național”; „apărarea resurselor naturale, ocrotirea mediului” ca formă de responsabilitate pentru „generațiile prezente și viitoare”; „comunitățile de români din jurul granițelor și din diaspora română” și încurajarea acestora de a reveni în România; „interesele poporului român, pe plan extern și intern” și alte „criterii utile” pentru „un vot corect, responsabil și folositor țării”.

Dincolo de faptul că, încă din 2000, problema prezenței clerului în adunările elective pe listă de partid a fost definitiv tranșată, comunicatul-răspuns din 9 martie 1937 și Îndreptarul din 10 martie 2024 reprezintă singurele proclamări ex cathedra din partea Sf. Sinod a unei viziuni de etică menite să stea, eventual, la baza unei doctrine social-politice. Spațiul nu îngăduie analiza comparativă în contextul care le-a dat naștere, dar permite argumentarea afirmației de început: citite împreună, ilustrează schimbările de discurs public în cadrul continuității. Este un principiu abia perceptibil în cadrul unei instituții care funcționează după reguli canonice sedimentate cu 1.300 de ani în urmă și care se definește pe sine ca avînd o misiune în istorie, dar ea însăși nefăcînd parte din istorie. În 1937, programul etic exprima în mod singular autonomia BOR față de stat, dar nu și față de discursul ideologic dominant în acea vreme. În 2024, îndrumarul consacră BOR ca un actor social autonom ce se adresează deopotrivă cetățenilor și propriilor credincioși; discursul etnic apare mult temperat, chiar dacă rămîne o ambiguitate în utilizarea noțiunii „popor român” (cetățeni sau etnici români?). Avem, pe de o parte, rupturi în continuitatea presupusă de „credința în Dumnezeu” și „răspunderea față de comunitate”/„spiritul de jertfă în folosul obștei”; „paradisul material” denunțat în 1937 e apărat în 2024 ca „dezvoltare economică”; „credința în Dumnezeu”, firește, e reafirmată, dar nu mai pretinde mobilizarea „pentru a face să dispară spiritul secularist”, ci implică „apărarea libertății religioase”. Avem, pe de altă parte, completări care țin de o anumită etică a vieții actuale (creșterea demografică, descurajarea avortului, uniunea dintre bărbat și femeie etc.) și potențiale („apărarea resurselor natuale, ocrotirea mediului” în considerarea „generațiilor viitoare”), precum și de fenomene sociale precum migrația cetățenilor români în ceea ce Sinodalii numesc „diaspora română”. Cineva poate să nu fie de acord din punct de vedere ideologic cu etica vieții, dar oricine trebuie să admită coerența acesteia cu învățătura BOR și, în general, a cultelor religioase.

Păstrînd distincția dintre creștinism și creștinătate (Chantal Delsol, Sfîrșitul creștinătății), dacă comunicatul-răspuns (1937) situează BOR în paradigma creștinătății, adică a unei încercări de a aplica programul etic cu ajutorul instrumentelor statului, Îndreptarul (2024), adresîndu-se conștiinței votantului și, în mod special, a propriilor credincioși a căror jurisdicție o reclamă, marchează subtil o (re)intrare în creștinism.

Nicolae Drăgușin este cercetător științific. Ultima carte publicată: Totul nou pe frontul anticorupției, Humanitas, 2021.