Mongolia

Sînt în scaunul din față, lîngă șoferul meu Tsolmon, în Lexusul său nou, de un negru strălucitor, și ne îndreptăm spre sudul Ulan Batorului.

Atmosfera este surprinzător de lipsită de praf – furtuna a curățat aerul și drumurile –, iar în după-amiaza tîrzie soarele și-a pierdut puterea, aruncînd o blîndă lumină portocalie asupra peisajului. La stînga este muntele Bogd Khan, la dreapta sînt pantele blînde ale periferiei acoperite de corturi, iar în față este drumul descongestionat, acum că în sfîrșit am reușit să părăsim centrul orașului. Ne-a luat mai mult de o jumătate de oră să parcurgem cei aproximativ cinci kilometri prin oraș, dar pe nici unul dintre noi nu ne deranjează că avansăm încet. Sîntem un grup de șapte persoane, Tsolmon cu soția și fiica sa, Mandaw cu soția și fiul său, și eu, și ne bucurăm cu toții de Altan Urag, trupa mongolă de folk rock, alegerea mea de muzică pe player-ul de CD-uri al mașinii.

Motivul principal pentru călătoria noastră este Mandaw. Este inginer de sunet și încă unul foarte bun, specializat în înregistrarea muzicii clasice, în particular concerte de pian, dar nu de această calitate aveam nevoie. Voiam să întîlnesc și să fotografiez un șaman, sau ceea ce credeam eu că ar fi un șaman autentic, iar întîmplarea face ca Mandaw să fie ultimul dintr-o lungă linie de șamani din familia sa.

Încercările mele inițiale de a găsi un șaman m-au dus de la Parcul Terelj lîngă Ulan Bator pînă la munții Sayan lîngă Lacul Hövsgöl, unde, deși am reușit să întîlnesc un șaman local, programul meu încărcat nu mi-a permis să aștept înserarea pentru a fotografia ceremonia. Știam despre Mandaw, un prieten și mentor al lui Tsolmon, încă de la începutul călătoriei noastre în jurul Mongoliei, dar inițial acesta a refuzat să mă vadă. Cu toate acestea, auzind despre aventurile noastre fotografice, cu siguranță exagerate în mod excesiv de Tsolmon, în cele din urmă s-a declarat de acord.

Chiar dacă a fi șaman este în mare parte un dar transmis din generație în generație, este posibil să devii șaman și prin instruire. Reprimat în timpul comunismului ca orice altă religie, și mai ales budismul, în Mongolia șamanismul a cunoscut o puternică renaștere după 1991, un institut din Ulan Bator, Centrul Golomt pentru Studii Șamaniste, formînd mai mult de 1.500 de șamani de la deschiderea sa în 1996.

Mandaw a fost inițiat ca șaman de trei dintre bunicii săi, ale căror costume le-a moștenit: o mască cu franjuri, un mantou ritualic, un bici, un tobă cu suport de bețe transversale și băț de tobă, plus cizmele de piele cu căptușeală de fetru. Ajunși la casa părinților săi – surprinzător, fără cort în curte! –, îmi dau seama că era o seară specială. Casa este plină de rudele sale – șapte frați în total, unul venind de foarte departe, din San Francisco! – și copii se joacă pretutindeni. Îi salutăm și ne mutăm la primul etaj, într-o cameră mare unde văd imediat costumele șamanului atîrnînd pe perete. Mi se spune că pot fotografia și filma tot ce vreau și ne apucăm repede de treabă.

Mandaw se uită cu atenție la costumele șamanului atîrnate pe perete, le mîngîie și apoi alege unul magenta cu motive aurii. Tsolmon, ca asistent, pregătește ceai cu lapte și deschide o sticlă de vodcă, punînd mici cupe metalice pe o tavă. Aprindem lumînări și Mandaw se retrage într-un colț al camerei unde începe să bată în toba rotundă cu un băț de tobă din lemn rotunjit la capăt. După cîteva minute capul îi cade cu bărbia-n piept și toți sîntem tăcuți. Apoi Tsolmon toarnă vodca și își rotește degetul de două ori pe suprafața vodcii, oferindu-i lui Mandaw o primă înghițitură dintr-o cupă metalică. Alcoolul se duce pe gît dintr-o dușcă, urmată de o înghițitură de ceai. Apoi Mandaw începe să vorbească, dar vocea este diferită. Nu există îndoială că vocea aparține unui bătrîn. Dacă mimează sau este autentic, nu știu, dar sună deosebit de autentic.

Oricum, Mandaw și Tsolmon încep o discuție lungă pe care nu o înțeleg. Ori de cîte ori întreb, Tsolmon îmi oferă o explicație detaliată a subiectului discutat și îmi dau seama că spiritul bunicului lui Mandaw acționează foarte mult ca un preot. Nu e vorba de premoniții, ci de a oferi sfaturi familiei, amestecîndu-le din cînd în cînd cu experiențele sale din trecut. După mai mult de o oră și mai multe cupe de vodcă, Mandaw se întoarce la bătutul în tobă și cîteva minute mai tîrziu umerii îi sînt aplecați și sunetul tobei se oprește. Încet, revine în lumea noastră și mă simt ușurat văzîndu-l zîmbind. Mă mîngîie ușor pe umăr și apoi se uită pe fereastră. Soarele încă este sus și razele sale scaldă încăperea într-o lumină caldă. Mandaw mîngîie din nou roba sa, alege o ținută de mătase cu un fundal negru și broderii argintii și ne invită afară în curte. Aducem masa mică cu două sticle de vodcă și ceai, și apoi ritualul se repetă: bătaie regulată în tobă, apoi un crescendo, apoi mișcări giratorii în timp ce încă bate în tobă, apoi tăcere...

Și de data aceasta, vocea este a cuiva mai în vîrstă și total diferită de vocea reală a lui Mandaw, dar și diferită de vocea anterioară. Soția și fiii lui Mandaw ajung în curte și atmosfera este senină ca într-un vis. Copiii se joacă în jur în timp ce șamanul bea alternativ vodcă și ceai cu lapte. Soția îi întinde o țigară aprinsă pe care șamanul o fumează prin franjurile măștii care îi acoperă fața. Îi dă binecuvîntările fiului său mai mic și apoi soacra sa se așază în fața lui pentru a fi bătută rapid pe spate și pe urmă pe piciorul ei bolnav. Toată lumea este convinsă că cel ce vorbește și acționează e bunicul și că șamanul este doar un instrument. Toată lumea este fericită, este o seară de sîmbătă în familia extinsă și spiritele sînt invitate.

Încă o dată, șamanul bate în tobă și după cîteva minute devine el însuși și se întoarce în casă. Mă așteptam să fie obosit și cu ochii roșii – în fond, a băut deja cel puțin jumătate din sticlă de vodcă de 39 de grade Chingghis Premium –, dar pare într-o formă excelentă și pregătit pentru încă o transmigrație a sufletului. Își schimbă pantalonii săi verzi de mătase cu o pereche de pantaloni roșii, își pune o altă robă și repetă pașii invocației. Spiritul celui de-al treilea bunic al său se materializează și, de data aceasta, nu vrea să ne părăsească ușor. Timp de mai mult de trei ore, Mandaw, sau mai curînd spiritul bunicului său, oferă binecuvîntări și sfaturi întregii sale familii plus celei a lui Tsolmon.

Cobor la parter și văd că în camera de zi podeaua este acoperită cu cearșafuri și saltele și mulțimea de copii se joacă în întuneric. Curînd mă bucur de ospitalitatea mongolă: o supă de vită pentru a dilua vodca pe care trebuie să o beau cu fiecare membru al numeroasei familii – șase frați și mama lor. Mama simte că aș avea nevoie de mai multă mîncare pentru a rezista la alcool și îmi oferă cu mîna felii de carne de cal tăiate direct de pe os. Vorbește rusă, limba mongolilor educați din generațiile mai în vîrstă, iar in calitate de cîntăreață profesionistă obișnuia să cînte în rusă pentru delegațiile rusești într-o formație condusă de fostul său soț, acum decedat.

În jurul miezului nopții, Tsolmon, soția sa și Mandaw coboară. Nu știu cum a reușit, dar Mandaw arată complet proaspăt, fără ochi injectați, fără obraji roșii, fără dificultăți de a vorbi, în ciuda faptului că nu a mîncat nimic toată ziua și a băut mai mult de o sticlă de vodcă. Am crezut că am dat dovadă de curaj, fiindcă am cinstit cu fiecare membru al familiei, dar Mandaw insistă să bem și noi împreună. Limba mea rusă devine tot mai fluentă pînă cînd mă alătur cîntăreței într-o interpretare sinceră, dar foarte aproximativă, a lui „Podmoskovnîie vecera” („Seri muscovite” sau, mai exact, „Seri din suburbia Moscovei”), o veche melodie din anii ’50 care a fost compusă inițial ca „Seri leningrădene”, dar ale cărei versuri au fost schimbate la insistența Ministerului sovietic al Culturii. Seara se încheie aici. Strîng mîinile, îmbrățișez pe toată lumea și Tsolmon simte că este de datoria lui să mă conducă în siguranță la hotel. Încerc să dovedesc că încă pot mișca limba, dar nu există vreun spirit care să mă ajute.

Ce concluzii am tras din această experiență?

Am fost întotdeauna suspicios în ceea ce privește evenimentele supranaturale, iar întîlnirea cu șamanismul mongol nu mi-a zdruncinat convingerile agnostice sau ateiste. Am fost întotdeauna un necredincios cu mare respect pentru credințele oamenilor și am luat parte cu mare plăcere la ceremoniile religioase, aceasta fiind cu siguranță una dintre cele mai emoționante experiențe ale mele. Nu au fost fapte extatice, nici strigăte și urlete, nu a fost vrăjitorie, dar nici joc pentru galerie și nici bani implicați. Cred că a fost cel mai aproape de o experiență autentică și îmi doresc să mă înșel în legătură cu ateismul meu (ceea ce simt de fiecare dată cînd întîlnesc oameni religioși). Nu pentru că simt că pierd ceva, ci pentru că le doresc credincioșilor împlinirea dorințelor lor. Lumea ar fi mult mai bună dacă rugăciunile lor ar fi ascultate...