Însinguratul

Nicolae Manolescu este considerat aproape unanim cel mai important critic literar postbelic. A făcut parte din generația ce a reunit nume precum Eugen Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Mircea Martin, critici care au salvat literalmente literatura română prin dezicerea fermă de realismul socialist (dominant la acea vreme) și prin impunerea autonomiei esteticului ca mod de gîndire a literaturii. Deși în zilele noastre acest concept e considerat (poate pe nedrept) desuet, a funcționat o jumătate de secol, făcînd posibilă apariția unor opere de mare valoare, precum cele scrise de Nicolae Breban, Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, Constantin Țoiu, George Bălăiță ș.a. Critica românească postbelică fusese rezultatul unor reconectări de substanță la dinamica și plurivalența discursului critic interbelic. Alături de Eugen Simion, prietenul, dar, mai ales, rivalul său etern, Nicolae Manolescu a fost vîrful de lance al acestui proces de modernizare care s-a manifestat în primă instanță printr-o paradoxală racordare la trecut. Se poate spune astfel că Nicolae Manolescu a fost un inovator în sensul dezideologizării literaturii.

Criticul și-a cîștigat în această perioadă un prestigiu imens pe care și l-a amplificat în următoarele decenii prin activitatea neîntreruptă de cronicar literar și prin cărțile sale de referință, precum Contradicția lui Maiorescu, Arca lui Noe, Despre poezie, Mihail Sadoveanu și utopia Cărții, Cititul și scrisul, Cărțile au suflet ș.a. Istoria critică a literaturii române, deși inegală valoric, nu are cum să nu fie un punct de reper în istoriografia noastră literară. Prin întreaga sa activitate, cîteva generații de scriitori îi sînt îndatorate lui Nicolae Manolescu. Generațiile ’60 și ’70 au beneficiat de spiritul său critic și de luciditatea cu care a contribuit la construirea canonului literaturii române postbelice. Generația ’80 a avut în persoana lui un adevărat mentor. Mulți dintre scriitorii optzeciști bucureșteni sînt creația lui și a Cenaclului de Luni. Odată cu dispariția Marelui Critic, apune o lume.

Ar fi utilă o deducere a profilului criticului Nicolae Manolescu, care poate fi dedus din opera acestuia, dar, atenție, dacă ne-am concentra doar asupra cărților esențiale semnate de el, nu am ajunge poate la adevăr. Traseul criticului implică în primă instanță dorința de modernizare a discursului critic pe filieră impresionist-călinesciană, pentru ca, spre finalul vieții, să opteze pentru una dintre cele mai rigide forme de conservatorism. Cum s-a ajuns oare la această situație? Ieșirea de pe orbita literaturii a făcut mult rău operei lui Manolescu și gîndirii acestuia despre canon? Doar asta să fi fost? Nu cred. Mai degrabă o anumită însingurare a omului în propriul său peisaj social și ideatic, o imposibilitate a lui Manolescu de a mai fi Manolescu, într-o lume aflată în schimbare accelerată.

Conștient sau nu de propria istoricizare, a continuat să joace rolul pe care l-a avut toată viața, acela de făuritor al canonului, dar s-a trezit într-o realitate pe care nu a mai reușit să o înțeleagă. Articolele sale din ultima perioadă publicate în România literară sînt dovada consolidării acestui turn de fildeș. Manolescu și-a apărat pînă în ultima clipă lumea lui veche (pe care o putem admira, fără a ne putea identifica), dar acum, odată cum ieșirea sa din scenă, realizăm că noi sîntem cei care trebuie să apărăm cumva propria noastră lume veche.

# Cosmin CIOTLOȘ

Cronicarul literar

Cu două săptămîni în urmă, Nicolae Manolescu comenta și el Dosarul despre Eugen Barbu al Dilemei vechi, fiind singurul, în afară probabil de respondenții înșiși, care nu găsise de cuviință să arunce cu piatra. Gestul nu m-a surprins, căci știam de cîtă naturală solidaritate e în stare fostul meu profesor, dar m-a emoționat, în măsura în care, mi s-a părut dintr-odată, l-am redescoperit așa cum îl cunoscusem acum douăzeci de ani și așa cum l-am putut vedea îndeaproape alți zece. E secundar că, în linii mari, a fost de partea noastră.

Ce mi s-a părut esențial a fost sentimentul că discernămîntul stilistic e pur și simplu, prin el însuși, cuceritor. Și, chiar pentru că mă privea, am preferat să nu-l sun ca să-i spun asta. Ar fi trebuit s-o fac în octombrie, cînd, citind cronica lui la o carte pe care o comentasem la rîndul meu, am găsit că o făcuse impecabil. Cum se zice, ca în vremurile bune. Atunci mi s-a-ntîmplat pentru a doua oară în viață să înțeleg pînă la capăt noblețea superlativă a acestui gen, care, altminteri, pare sortit tuturor reproșurilor: e scurt, gazetăresc, e notarial, privilegiind verdictul în dauna speculației, e alunecos etic, de vreme ce-ți consolidează un sistem de amiciții sau, dacă se-ntîmplă să „razi” pe cîte cineva, de antipatii, și, ca și cum n-ar fi de ajuns, se mai și ocupă de cea mai volatilă dintre etapele unei literaturi, de actualitate.

Am fost eu însumi cronicarul României literare, și articol după articol mi-am pus problema rostului unei asemenea corvezi, fără s-ajung neapărat la un răspuns. Oricum, cînd am încetat să mai scriu săptămînal, am luat-o ca pe-o ușurare. Spuneam că articolul despre Paul Cernat (căci de cartea lui e vorba) m-a convins pentru a doua oară. Prima dată o făcuse chiar Nicolae Manolescu, în Litere, la Catedră, cînd mi-a oferit, mie, student de abia un semestru, rubrica la care el ținuse cel mai mult. Îi dusesem un eseu despre Budai-Deleanu și m-a întrebat dacă n-aș vrea ca, publicîndu-mi-l, să devin cronicarul en titre al revistei. Am strîmbat din nas, „dar e un gen superficial”, i-am spus, nu ca s-o fac pe deșteptul, ci pentru că o credeam cum o cred, măcar în parte, și astăzi, dar am acceptat avînd încredere mai mult în el decît în mine. N-aveam de unde să știu că mă înham la aproape șase sute de cronici și nici că, pe toate, cel mai bun cronicar al literaturii române all time, ceea ce Manolescu a fost, fără discuție, mi le va citi, onorîndu-mă din cînd în cînd cu dezacordul său. Lucru absolut fundamental în meseria aceasta.

Nu scriem critică pentru a mulțumi pe cineva, ci din respect față de instanțe un pic mai înalte decît sensibilitățile sau vanitățile sau prejudecățile pe care, în chip fatal, fiecare dintre noi, scriitor sau cititor, le are. Chiar și Nicolae Manolescu, multă vreme supărat pe generația noastră, pe care-o suspecta de prezenteism și dezerțiune. Cred că se-nșela, dar nu mai contează. În primul său editorial din acest an, Profesorul mărturisea că „întoarcerea criticilor adevărați la uneltele lor” l-ar „bucura peste măsură”. Am citit cu întîrziere rîndurile acestea, abia după dispariția lui, și, pentru a treia (și, din păcate, ultima) oară, am înțeles.

# Adrian MUREȘAN

Contradicţia lui Manolescu

Nu e greu de observat că moartea criticului este departe de a fi dureroasă pentru toţi actorii scenei literare de la noi. Vocile care, procedînd ca în cazul recent resuscitatului caz „Eugen Barbu”, fie separă în chip manifest omul de operă, fie privilegiază un singur plan în defavoarea celuilalt, s-au făcut auzite din nou, fără a mai acorda minute de reculegere şi demarînd în trombă. Iar dacă luăm în considerare a doua dintre cele două destinaţii (adoratio & imprecatio, căci din păcate puţini depăşesc faza desenului maniheist), constatăm cu uşurinţă că a deveni, pe zi ce trece, tot mai cruzi, mai răzbunători şi imuni în faţa dispariţiei cuiva, fie el duşman ori amic, tinde să devină un cod al zilelor noastre.

Există însă o categorie despre care aş risca a spune că nu vor trece deloc uşor peste această pierdere, iar aceea este tagma criticilor şi istoricilor literari. Pentru aceştia, oricîte dezacorduri vor fi avut, Manolescu reprezenta un soi de ultim mohican – şi nu oricare, ci cel mai valoros – al cronicii literare din anii cei mai buni, şi care niciodată n-or să vie iară, ai criticii literare, cînd ea găzduia şi îngloba, în virtutea unei supracalificări, dar şi a prestigiului cîştigat (şi tolerat) într-un mediu dictatorial, nu doar formele de interpretare literară, ci şi discursul filosofiei, al sociologiei, al psihologiei, al tuturor artelor. Din vremurile cînd, cum bine spune Cosmin Ciotloş, critica literară era „regina balului”. Am ascultat-o recent într-o emisiune la TVR Cultural pe scriitoarea Simona Popescu spunînd că ceea ce ne lipseşte astăzi sînt tocmai criticii literari, socotiţi a fi indispensabili unui climat artistic care se doreşte a fi sănătos. Or, din cîte putem observa, auspiciile nu sînt deloc favorabile împlinirii pomenitului deziderat, iar constatarea nu face decît să adîncească şi mai tare momentul acestei grele pierderi.

Sigur, principalul impuls în astfel de momente, inclusiv din partea unui filolog, ar trebui să fie acela de a resimţi că, în cele din urmă, cărţile sînt cele care rămîn. Irefragabilă, moştenirea sa estetică şi literară va fi socotită, totuşi, incompletă în afara politicilor literare şi culturale mai recente, cînd directorul României literare şi-a atras nu puţini contestatari, încălcîndu-şi, uneori, principiile pentru care a fost cîndva atît de iubit şi apreciat. Contradicţia receptării lui Manolescu de aici şi porneşte: charismaticul în care ne-am proiectat, eu şi atîţia alţi adolescenţi ori tineri de altădată, aflaţi la ceasul debuturilor, propriile fantasme ale devenirii literare versus creatorul, la senectute, al unui mediu mai degrabă ostil scriitorilor tineri, valoroşi şi înzestraţi cu suficientă personalitate critică, în defavoarea cărora a preferat să se înconjure de un grup de critici-lăudători, propagatori ai unor tămîieri reciproce şi ai unui climat literar nesănătos în scopul obţinerii unor avantaje materiale ori al unor beneficii de imagine.

Sînt înclinat să cred că, în adîncul inimii sale, marele critic ştia adevărul şi îi tolera, pur şi simplu, pe cei care îi lustruiau, altminteri destul de prost, cultul personalităţii. Era un om prea inteligent să nu constate cum cei mai valoroşi actori ai scenei literare nu fac parte neapărat din corul acestor agenţi ai laudelor deşănţate, iar nuanţa s-a lăsat întrezărită, într-un chip parcă straniu şi premonitoriu, chiar în ultimele sale note şi editoriale apărute în România literară.

Pe de altă parte, sigur că nu pot fi uitate uşor derapajele dictatoriale pe care Manolescu și acoliții săi le-au săvîrșit în ultimii zece ani, cenzura pe care au instituit-o, excluderile, nedreptățile și răul făcute unor scriitoare sau scriitori, care n-au făcut decît să-şi manifeste pur și simplu libertatea opiniei, între ei nume importante şi valoroase ale scenei literare. Îi amintesc aici doar pe Ruxandra Cesereanu, demisă discreţionar de la cîrma revistei Steaua şi care a cîștigat, de altfel, un proces împotriva lui Manolescu (despre dedesubturile căruia puţină lume de la noi are cunoştinţă), însă, firește, cu niște costuri și suferințe pe care nimeni nu i le poate compensa scriitoarei clujene, ori pe Ion Simuț, un caz halucinant de execuție şi interdicţie de publicare a reputatului critic, istoric și sociolog literar în oricare dintre revistele Uniunii, de pe urma cărora se vede pînă astăzi cît de tare a rămas afectat și descentrat (vezi, de pildă cele mai recente cărţi ale sale, împovărate traumatic şi apărute la Editura Şcoala Ardeleană, în 2022: Pe ce lume trăim?, respectiv Cum se scrie istoria literară).

Şi toate acestea fiind spuse, de ce oare mă simt – ori ne simţim, unii dintre noi, acum – atît de rău, un rău aproape fizic, adînc, la moartea acestui om? Cînd a murit Eugen Simion, mi-am recunoscut, nu fără amărăciune, păcatul de a nu fi simţit mare lucru, ca şi cum mi-aş fi spus: e OK, cărţile sale, dintre care cîteva remarcabile, rămîn în continuare acolo, în bibliotecă, îmi sînt la îndemînă oricînd. Cînd a murit Alex Ştefănescu, un regret adînc m-a cuprins şi mi-au căzut prost sarcasmele din social media cu privire la cel care avea să rămînă pentru unii un simplu „umorist”, şi nimic mai mult. Acum însă, cred că oricărui critic literar i-ar fi greu să-şi găsească vorbele. Hotărît lucru, Moartea rămîne cel mai tare pedagog. Îţi arată cu o exactitate înfiorătoare cît de mult a însemnat de fapt cineva pentru tine, indiferent cum te-ai raportat tu la el în ultimii zece-cincisprezece ani. Uneori, îndepărtarea nu rămîne decît o iluzie şi nici nu ştii dacă, pînă la urmă, e de rău sau e de bine. (varianta integrală pe www.dilema.ro)

# Adrian G. ROMILA

Liderul oficial

Odată cu dispariția lui Nicolae Manolescu, dispare o epocă: cea a criticii literare de „școală veche”, manifestate plurivalent (universitar la Litere, editorialist, prefațator, cronicar, autor de istorie, de eseu și de studiu, leadership cenaclier, amfitrion TV, director de revistă) și susținute cu admirabilă anduranță decenii de-a rîndul, de la mijlocul anilor 1960 pînă în ultimele zile de viață. Continuator al estetiștilor interbelici (Lovinescu, Călinescu, Vianu), Manolescu a devenit treptat, mai ales după Metamorfozele poeziei (1968) și Contradicția lui Maiorescu (1970), principala autoritate critică a vremii sale, chiar dacă vocile criticii literare au cunoscut și alte notorietăți (a circulat printre literați butada „X e cel mai bun critic din epoca Manolescu”). A rămas pînă la capăt fidel domeniului literar și slujitorilor săi, pe care i-a apărat și i-a susținut cum a știut mai bine. Între incontestabilele sale merite (omul a lăsat în spate o operă masivă, sînt cărți sine qua non), ca intelectual viu și prezent în cetate n-a fost scutit nici de despărțiri, nici de oponenți zgomotoși, nici de contestatari virulenți. Le-a dus pe toate de pe pozițiile de lider oficial al vieții literare românești, lider de facto și de iure, adesea cu încrîncenări și polemici care, în ciuda numeroaselor (firești) repolarizări de autoritate hermeneutică și a multor dezacorduri ideologice, au dovedit consecvența unui intelectual cu propriile principii.

Manolescu a fost istoricul literar pe care l-am asimilat cel mai mult, ca student și apoi ca cititor pasionat, atent la tot ce mișcă în prim-plan în viața literară românească. L-am citit cu plăcere chiar și cînd nu i-am agreat verdictul critic sau poziția, oricum avea mereu argumente pentru ele. Între altele, Arca lui Noe, Despre poezie și Teme rămîn și azi inconturnabile repere personale, pentru mine. Spicuiesc în grabă aici numai două dintre afirmațiile sale cele mai tușante și mai perene, ambele din Istoria critică a literaturii române: „toate istoriile literare visează să fie pure prin definiție și sînt impure prin natură”; „nu mă consider, în ce mă privește, decît unul dintre zecile de cartografi, silitor și modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricît de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă”.

Da, așa e, fiecare trebuie judecat după realizările sale și, din acest punct de vedere, Nicolae Manolescu ar trebui să aibă întotdeauna parte de o judecată favorabilă. Și de una literară, și – îi doresc! – și de una divină.