kibitz

Substantivul kibitzer, atestat prima dată în 1922, și verbul kibitz, atestat din 1927 (conform explicațiilor din dicționarul Merriam-Webster online), sînt două cuvinte din engleza americană care ne sună extrem de familiar, pentru că ele corespund – prin origine, formă și sens – termenilor românești chibiț și a chibița. În engleză, ambele cuvinte sînt împrumuturi lexicale directe din idiș, din formele kibitser și kibetsn, care corespund cuvintelor germane colocviale Kiebitz și kiebitzen. În germană, substantivul Kiebitz este numele unei păsări („nagîț”), dar are și sensul „spectator, privitor care adesea interferează cu sfaturi nedorite în timp ce alții joacă cărți, șah etc.”; verbul kiebitzen denumește activitatea privitorului de pe margine. Articolul Kiebitz din Wikipedia (versiunea germană) explică, citînd surse lingvistice autorizate, diversele controverse etimologice din jurul cuvîntului. Sensul „observator neimplicat în joc” a fost uneori legat de numele păsării, presupunîndu-se o metaforă animalieră. Părerea dominantă este totuși că apropierea de denumirea păsării ar fi ulterioară, prin etimologie populară, Kiebitz și kiebitzen provenind din argoul tradițional german al lumii interlope – Rotwelsch –, unde verbul kiebitschen are sensul „a căuta, a patrula”. Chiar dacă ,etimologia verbului argotic nu e pe deplin lămurită, traseul ulterior pare clar: din Rotwelsch, kiebitzen a intrat în germana colocvială și în idiș, iar din idiș a fost preluat în engleza americană.

Cele două cuvinte nu lipsesc din The Concise New Partridge Dictionary of Slang, din 2008, unde kibitzer este definit ca „ins care privește (și nu participă), în special cel care oferă sfaturi nesolicitate”, iar verbul kibitz ca „a comenta (pe margine) cînd alții joacă”. Răspîndirea celor două cuvinte strîns înrudite este explicată în dicționar și prin succesul unei piese de teatru din 1929, The Kibitzer, al cărei coautor a fost actorul american de origine evreiască Edward G. Robinson (Emanuel Goldenberg,  născut în 1893 la București). Piesa a fost ecranizată în 1930, cu același titlu.

Dicționarele noastre au înregistrat destul de tîrziu (prin anii 1939-1940) cuvintele chibiț și a chibița, explicate ca împrumuturi din germană. În Micul dicționar academic și în Dicționarul etimologic al limbii române (DELR) se indică anul 1912 ca primă atestare pentru chibiț și 1929 pentru a chibița. Primele apariții (de fapt, mai vechi) ale celor două cuvinte sînt în ziare din Transilvania, ceea ce ar confirma preluarea lor direct din germana colocvială: „la început numai «chibița» la masa unde jucam écarté” (Gazeta Transilvaniei, 1893); „Ieşeau pe rînd «chibiţii» şi «cartoforii» din chilie” (Tribuna Sibiului, 1893); „sau trebuie să-ţi iai pălăria şi să părăsești casina, sau să te apuci de «chibiţat», care pentru cei «neînvăţaţi» constituie o minunată școală pentru a-şi însuşi această patimă” (Gazeta Transilvaniei, 1896). Uneori sursa germană este indicată explicit, în texte traduse: „am vizitat de trei ori sala de joc, în prima seară numai ca chibiţ, păstrând o abstinenţă virtuoasă” (Ziarul științelor și călătoriilor, 1898); „«Chibiţ» e acela care ia parte la iritaţiunile dulci ori amare ale jocului, fără ca să-l coste parale” (Gazeta Transilvaniei, 1889).

Răspîndirea cuvintelor nu era totuși limitată la Transilvania: în ziarul Opinia din Iași, articolul „Chibițul partidului” (1899) dovedea deja o extindere semantică a termenului. În textele din epoca respectivă constatăm și unele oscilații în adaptarea cuvintelor: în același articol, substantivul era fie chibiț, fie chibițer („«Chibiţ»-erul are să poarte grijă de hainele jucătorului la ale cărui spate şede”, în articolul „Pentru «Chibiţ»-eri”, Gazeta Transilvaniei, 1889), iar verbul se putea încadra și la tiparul în -i, conjugarea a patra: „după ce nu a mai putut chibiţi între cei ce l-au adăpostit, vine acum să chibiţească pe comptul partidului ocultist)” (Opinia, 1899).

Sursa germană a cuvintelor chibiț și a chibița este evidentă; alături de preluarea lor directă prin germană, ar merita totuși să reținem și ipoteza că prezența lor în registrul colocvial al românei a fost întărită prin idiș.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).