Stop! sau Stăi!

Cu aproape un secol în urmă, unii cititori sau colaboratori ai ziarelor vremii își manifestau îngrijorarea față de abuzul de neologisme, mai exact de împrumuturi lexicale considerate inutile, un exemplu fiind cuvîntul stop. Neliniștile lingvistice erau provocate de schimbări recente în viața cotidiană: în cazul dat, de instalarea în orașe a unor indicatoare rutiere numite stopuri. În revista Ilustrațiunea română din 11 decembrie 1930, se anunța că, în București, „la intersecţiile străzilor principale, agenţii circulaţiei au înfipt nişte coloane în vârful cărora se învârtesc tăblii cu inscripţia «STOP». Tăbliile au de scop să reguleze circulaţia, pentru a opri vehiculele, când este cazul”; autorul știrii se întreba „pentru care motiv s-a adoptat cuvântul STOP, în locul românescului «Opreşte»”. În aceeași revistă, peste un an, un articol cu titlul „Stop!...“, cuprinzînd ironii deopotrivă la adresa pietonilor nedisciplinați și a autorităților, atrăgea din nou atenția asupra neologismului: „românul mai e lovit... și în demnitatea lui națională: – Dar bine, nenișorule, ce vrea să zică aia: stop? Ăsta nu-i cuvânt românesc... Nici francez, nici german, nici italian, vom adăuga noi... Nu-l veți găsi în niciun caz în dicționarul limbei române. E un mixtus-compositum anglo-american. E drept că i se putea găsi echivalentul într-un milităresc: «Stăi!»...” (Ilustrațiunea română, 18 noiembrie 1931). În ziarul Dimineața din 31 octombrie 1932, Barbu Lăzăreanu răspundea, în articolul cu titlul „Stai!“, unui cititor care propunea „a se înlocui vorba străină stop prin frumosul cuvânt românesc: oprește!”; în răspăr cu sugestiile cititorului, filologul justifica și apăra anglicismul. Intervenea în dispută, contrazicîndu-l pe Barbu Lăzăreanu, arhimandritul [Iuliu] Scriban: „Pe mulți trebuie să-i fi izbit întrebuințarea cuvîntului stop în măsura poliției de a opri, prin acest cuvînt, mișcarea uliței. Se înțelege, nu era nicio noimă să întrebuințezi un cuvânt străin acolo unde nu e nicio noutate, acolo unde românul, și până acum, a avut de atâtea ori prilejul să ceară să te oprești” (Gust și limbă, în Epoca, 8 noiembrie 1932). Scriban își susținea respingerea printr-o mai generală atitudine față de „neologismele inutile”: „nu are nicio noimă să zici cord, în loc de inimă, remediu în loc de leac, vacarm în loc de zarvă”. Trecerea timpului și intrarea deplină în uz a cuvintelor considerate inutile face ca iritarea sa să pară azi prea puțin convingătoare.

Argumentele lui Barbu Lăzăreanu în sprijinul lui stop sînt mai interesante, poate și pentru că timpul i-a dat lui dreptate, stop integrîndu-se perfect în limba română. Autorul articolului observa că scurtimea monosilabicului era potrivită funcției sale („dacă silaba pomenită își îndeplinește conștiincios funcțiunea – de ce am înlocui-o?”), sublinia avantajul caracterului impersonal al folosirii anglicismului (față de care stai sau oprește ar fi fost forme „ireverențioase”, pentru că presupun tutuirea publicului) și analiza nuanțele pragmatice ale împrumutului: stop „poate fi interpretat și ca o povață, ca o fulgerător de repede solicitare; se adaptează mai repede unei convingătoare puneri în vedere, unei sugerări, fără ca prin aceasta să-și piardă din prestigiul unui ordin”. În plus, cuvîntul nu era cu totul nou, avînd deja un „stagiu vechi în serviciul telegrafo-poștal, unde însemnează „(pune) punct!”. În fine, stop ar fi fost mai ușor de acceptat de către vorbitori pentru că evoca un fel de condensare a formelor românești Stai și Oprește. Probabil că argumentele de mai sus au acționat într-adevăr în favoarea acceptării depline a cuvîntului. S-a mai adăugat, desigur, avantajul internaționalizării și al accesibilității semnalizărilor rutiere.

Articolele citate corectează impresia falsă pe care o pot crea dicționarele noastre moderne, atunci cînd indică doar filiera franceză sau în primul rînd pe aceasta în pătrunderea mai multor împrumuturi neologice din engleză în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea. De fapt, viața citadină modernă era reflectată în presă și modelată parțial de aceasta, iar presa mergea adesea direct la sursă, preluînd informații și cuvinte englezești: în muzică, în modă, în cinematografie sau în domeniul inovațiilor tehnologice. Pentru stop (cuprins în dicționarele noastre ca interjecție și ca substantiv neutru), DEX indică drept sursă franceza și engleza (în această ordine); în Dicționarul limbii române (DLR), engleza este (cum e firesc în acest caz) pe primul  loc. Ca primă atestare a cuvîntului, în DLR este menționat un volum de „nuvele și schițe din viața de port” (N. Dunăreanu, Chinuiții, 1906). Se pare că, într-adevăr, cuvîntul a fost folosit în română mai întîi în contextul ordinelor navale, iar colecțiile actuale de presă digitalizată ne oferă chiar atestări mai vechi de 1906: în Familia, în 1873, cuvîntul apare într-o anecdotă despre „un vapor din Londra”, în care la strigătul „om în mare”, e reprodusă reacția: „Stop! – făcu căpitanul”. Ulterior, sensurile și contextele se multiplică, stop ajungînd să marcheze sfîrșitul de enunț în telegrame, să desemneze semnalizatorul montat în partea din spate a automobilului, semaforul etc.

Disputa publicistică evocată permite un bun exercițiu de imaginație, sprijinit pe documente. E interesant să retrăim azi surpriza sau indignarea în fața unor împrumuturi lexicale: pe atunci recente, între timp asimilate cu totul. Evident, istoria se poate repeta.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).