„Îi întîlneam pe idolii copilăriei“ – interviu cu regizorul Claudiu MITCU –

Un mare jucător și antrenor scoțian, Bill Shankly, a avut această reflecție memorabilă: „Se spune că fotbalul este o chestiune de viață și de moarte. Găsesc acest lucru șocant. Pot să vă asigur că e mai mult decît atît”. Despre pasiunea devoratoare care este fotbalul și despre generația de aur a fotbalului românesc este vorba în excelentul documentar Hai, România! regizat de Claudiu Mitcu, pe un scenariu de Andrei Crăciun.

Sînteți regizor, scenarist, producător și, sper să nu mă înșel, director de imagine. La  filmul Hai, România! ați fost cooptat de doi producători, Călin Crețu și Simion Apreutese, apoi ați format propria echipă. Cu cine ați pornit la drum și cît timp v-a luat documentarea?
Faptul că din cînd în cînd filmez cu telefonul nu înseamnă că sînt director de imagine.
În proiectul Hai, România! am fost cooptat încă din stadiul de idee de către producătorii Călin și Simion și mă bucur că am avut ocazia să îmi fac echipa. Documentarea a fost realizată de către Andrei Crăciun și de echipa We Love Sport,  fără de care nu am fi putut să ne mișcăm atît de repede. La începutul proiectului eram cinci persoane în TVR, care ne uitam la materialele de arhivă.

Ați filmat pe scenariul lui Andrei Crăciun, jurnalist și scriitor. Cum s-a întîmplat să lucrați împreună?

Am filmat mai degrabă pe un schelet, iar scenariul a fost adaptat după fiecare interviu, în funcție de lucrurile noi pe care le aflam. L-am cunoscut pe Andrei în urmă cu zece ani, într-un alt proiect. Pentru filmul despre generația de aur a fotbalului românesc aveam nevoie de colaborarea cu el, pentru că, pe de-o parte, aveam nevoie de cunoștințele și precizia cronicarului sportiv, pe de altă parte era necesară și expertiza jurnalistică pentru contextualizarea socio-politică a perioadelor parcurse de povestea fotbalistică.

A fost spiritul de echipă „secretul” generației de aur? De ce el nu mai funcționează la fel astăzi?
Da, spiritul de echipă este esențial și foarte importantă este și prezența excepțională a lui Hagi în echipa națională. Probabil că mai funcționează și astăzi acest „secret”, dar mai cu hopuri. Ca să-l parafrazez pe domnul Radu Paraschivescu, prezent în film, diferența este că atunci, după cîteva meciuri bune, nu ajungeai să joci la o echipă mare internațională, nu aveai cum să-ți iei o mașină scumpă și nici nu era moda tinerelor care roiau în jurul fotbaliștilor ca acum.

Cum apare imaginea lui Hagi în România anilor ’90?

De imaginea, talentul și performanțele lui Hagi se legau toate speranțele românilor, el fiind, alături de echipă, singurul care asigura o bucurie constantă în acea vreme. Anii ’90 erau ani în care noi, ca societate, o cam luam de la zero, într-o formă de junglă politică și economică. Erau ani în care președintele țării îl primea pe Michael Jackson la Cotroceni, cu toate onorurile și chiar cu un exces de protocol, dar regele Mihai, la întoarcerea în țară, era respins pe aeroport și trimis înapoi de unde venise. Naționala de fotbal a României era singura speranță care îi anima pe toți, în unanimitate, indiferent de categoria social-financiară din care proveneau suporterii. După o victorie a echipei, toată lumea ieșea în stradă, și nu doar microbiști sau iubitori ai sportului, lucru greu de crezut și mai ales de simțit în ziua de azi, avînd în vedere contextul în care trăim.

Hagi a devenit un adevărat mit, i se spune „regele”, s-a strigat „Hagi președinte!”, e proclamat cel mai mare fotbalist român din toate timpurile. Cum apreciați că a trăit el această glorie?

Mi-e foarte greu să spun cum a trăit Gică Hagi acest succes sau acest titlu. Gloria a fost dată de rezultatele pe care le-a obținut. Publicul l-a numit rege, presa a preluat și s-a tot rostogolit titlul ăsta. Hagi, la un moment dat, supărat fiind, a mărturisit că ar trebui să li se facă statuie. Atunci lumea l-a ironizat, însă iată că timpul i-a dat dreptate.
Acest film e și un fel de „statuie” de care vorbea atunci Hagi.

Pînă în 1990, fotbaliștii români nu puteau juca în străinătate, dacă li se dădea voie (au fost puține cazuri), asta se întîmpla atunci cînd se aflau la sfîrșitul carierei. A fost libertatea de circulație a jucătorilor cîștigată după revoluție un avantaj pentru fotbalul românesc?
Libertatea de circulație e un drept de care trebuie să se bucure orice om de pe fața pămîntului. Mare parte dintre jucătorii de fotbal, imediat după revoluție, nu s-au adaptat la rigorile fotbalului profesionist, dar, după o scurtă perioadă de acomodare, cei mai talentați s-au impus în străinătate la echipe mari ca Real Madrid sau Barcelona. Această experiență acumulată a ajutat la performanțele acelor vremuri.

De ce credeți că astăzi fotbaliștii români joacă în străinătate, majoritatea, la echipe mediocre? S-a pierdut cumva un tren după anii 2000?

Lipsa școlilor și centrelor de fotbal pentru copii și tineri a făcut ca fotbalul românesc să ajungă în situația de a nu avea de unde alege jucători. Nu știu dacă s-a pierdut un tren, dar, după cum se poate observa, sportul românesc de echipă a regresat după 2000, doar la sporturile individuale s-a excelat (mă refer la Halep, Popovici).

Cum ați comunicat cu jucătorii care apar în film? Au fost receptivi Hagi, Dorinel Munteanu, Dan Petrescu și ceilalți sau au avut rezerve la anumite întrebări?
A fost o echipă întreagă care m-a ajutat la comunicarea cu ei: Andrei Crăciun, Lucian Lipovan, Sorin Popa, Ionel Stoica și Dan Filoti. Interviurile pe care am reușit să le facem nu ar fi fost toate posibile cu zece ani în urmă. Toți jucătorii au înțeles momentul din biografia lor și relevanța acestui documentar pentru ei înșiși și pentru public. Domnul Ilie Dumitrescu a avut, de asemenea, un rol important în acest proiect, făcîndu-ne legătura cu mare parte dintre componenții naționalei de aur.

Ce obstacole majore ați întîmpinat? Au existat secvențe (interviuri) care nu au putut fi filmate?
Obstacolele majore sînt legate de imaginile de arhivă. Dacă am fi fost o societate mai ordonată și mai cinstită, am fi putut să ne păstrăm mai bine trecutul.

Au trecut mai bine de trei decenii de la acel turneu final de campionat mondial în care s-au afirmat Hagi și coechipierii lui. S-a schimbat fotbalul între timp? Generația de aur ar face față exigențelor fotbalului actual?

Chiar dacă fotbalul s-a schimbat între timp, foștii componenți ar face față exigențelor fotbalului actual. Este o părere mai degrabă de profan; lucrul la acest documentar nu m-a făcut antrenor sau analist sportiv, am rămas un suporter.

Ați vizionat zeci de ore de imagini din arhivele FIFA, UEFA și TVR. Cînd ați făcut selecția secvențelor ați urmat întocmai scenariul lui Andrei Crăciun sau ați „decupat” în funcție de alte criterii?

Am avut un schelet și, în mare, știam ce căutăm. În funcție de ce găseam, ne  consultam și mergeam mai departe cu construcția poveștii. De-asta îmi place să spun că acest film a fost făcut de o echipă. Mare parte din forma actuală a fost dată la montaj, fiind cumva condiționați de o durată cît mai consumabilă la cinema. Și aici vreau să le mulțumesc colegilor Ioachim Stroe, Ileana Bîrsan, Ștefan Schultz care au făcut parte din echipă într-un proces foarte meticulos. Vă spun doar că prima variantă a documentarului a avut șapte ore și douăzeci de minute.

Ați realizat interviurile împreună cu scenaristul sau ați lucrat separat?

Andrei Crăciun a fost prezent la aproape toate interviurile, dar, cum spuneam, a fost și aici o echipă de oameni care au documentat și au pus întrebări la filmările interviurilor cu jucătorii.
Favoritul meu era antrenorul Emeric Jenei. Cum a fost la discuția filmată cu el? Era emoționat?
Cred că la fel de emoționat ca dînsul eram și noi, cei din echipă. A fost primul interviu pe care l-am făcut, exact cu un an în urmă, în martie 2023. A fost o onoare pentru mine să fiu alături de el în acest interviu.

E multă nostalgie în documentarul Hai, România! Dincolo de detașarea pe care o implică statutul dumneavoastră de regizor, au fost momente în care emoția a preluat controlul?
Au fost emoții, pînă la urmă îi întîlneam pe idolii copilăriei. Dar nu cred că a fost vreun moment în care emoția să fi preluat controlul.

Mai e posibilă, într-un viitor previzibil, apariția unei noi generații de fotbaliști? Ce ar putea favoriza nașterea ei?

Sper că da. Sîntem un popor talentat. Cu un pic de disciplină și un program consecvent ca plan de țară, cu o viziune pe termen lung care să cuprindă și organizarea unor centre pentru copii și tineret, prevăd că în 30 de ani vom avea o nouă generație de aur. Pînă una-alta, să ne bucurăm de ce se întîmplă anul acesta, cînd echipa națională a României este calificată la Campionatul European, iar eu sînt fericitul posesor al unui bilet la meciul ei de debut. Așa că „Hai, România!”.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU