Figura paternă

Am întîlnit mulți oameni care au avut sau încă mai au relații dificile cu tații lor. În primul rînd, este vorba de figura tatălui autoritar, intransigent, limitat, lipsit total de simțul umorului, „capul familiei” în cel mai strict sens românesc al familiei tradiționale, deși îl întîlnim și pe la alte neamuri. Tatăl care „aduce bani în casă” și simte nevoia să le reamintească mereu nevestei și plozilor acest „amănunt” care îi justifică existența. Totul îi aparține – casa lui, femeia lui, copiii lui, mașina lui, televizorul lui (așa că are tot dreptul să acapareze telecomanda, e chiar un fel de stăpîn absolut al televizorului care e centrul universului, în sufragerie, el hotărăște ce se vede, cînd se vede). Uneori, din perspectiva unei soții docile, „muncește prea mult, săracul!”, așa că atunci cînd se întoarce de la serviciu și trage la aghioase, în casă e o liniște deplină – „Lasă-l pe tatăl tău să se odihnească!”. E tatăl care nu știe să fiarbă un ou pentru că mereu i se pune masa, foarte rar duminica, atunci cînd e „odihnit” și mai binedispus, curăță cartofi just for fun, demonstrativ, „uite așa de subțire trebuie să fie coaja, ca să facem economie!”. Este mereu primul servit, primește mereu porția cea mai babană, copanele de la pui, felia de tort cea mai mare.

Este genul de tată de care m-am lovit cel mai des în copilăria mea atunci cînd îi cunoșteam pe tații colegilor mei de școală. Recunosc, mi-era frică de el, îl vedeam ca pe un soi de căpcăun gata oricînd să înfulece copii străini cînd se nimereau prin preajmă. Era tatăl care le știe pe toate și care îți explică cu orele cum se face aia, cum se repară cealaltă, căci le are și cu româna, dar și cu matematica, dar și cu sportul, mai ales cu sportul, apoi te întreabă: Ai înțeles? Tu îi spui că da, iar el se răstește: N-ai înțeles nimic! Tatăl care nu pune mîna pe nimic din casă, rareori îl mai apucă să dea cu aspiratorul sau, pe vremuri, să bată covoare, însă atunci cînd el hotărăște că trebuie făcută o trebușoară, se face, nu suportă amînare, toată familia se mobilizează, la dorința tatălui. Prietenii mei mi-l prezentau și pe tatăl care interzice – ceva, orice, de la ieșitul afară „pentru că ești pedepsit” la jucatul nostru împreună, în liceu am avut colege cu tați care pur și simplu le încuiau în camerele lor ca să nu plece peste noapte la nu știu ce discotecă sau ce-și mai închipuiau ei că pot face niște fete de șaișpe ani.

Mai tîrziu am întîlnit bărbați care au fost atît de traumatizați de tații lor care le-au interzis totul – de la blugii rupți și plete la fata pe care o plăceau sau facultatea pentru care aveau o chemare –, încît nu și-au mai revenit niciodată, toată viața au luat doar decizii greșite. Și vă spun sincer, ca femeie, e bine să te ferești de astfel de bărbați. L-am cunoscut și pe tatăl alcoolic care venea abțiguit la ședința cu părinții și făcea scandal sau se întorcea beat de la serviciu, colegul meu îl ruga să ne lase să ne jucăm cu mașinuțele de pe dulap, iar tatăl se urca pe un scaun ca să-i dea jos mașinuțele, își pierdea echilibrul și cădea, apoi se ridica de jos ca un hopa-mitică, iar colegului meu îi era atît de rușine față de mine încît se făcea roșu la față ca cravata de pionier. Am aflat și de tatăl abuziv, mulți dintre copiii de la bloc erau bătuți de tații lor cu cureaua, mai rar în public, ca să nu-i vadă vecinii, îi băteau în liniște la ei acasă, dar urmele se vedeau atunci cînd jucam „Frunza“ sau „Țară, țară, vrem ostași“. Mi s-a povestit și despre tatăl absent, ăsta intră într-o cu totul altă categorie și lasă altfel de traume. Tatăl indiferent, care e mai mult plecat. Tatăl care după divorț dispare ca măgarul în ceață și nu se mai interesează de copil ani la rîndul, gata, el nu mai are nici o responsabilitate în afară de pensia alimentară, de copil să se ocupe maică-sa, că doar ea l-a făcut. Eram cu un prieten la Sinaia, ne plimbam prin oraș și la un moment dat îmi zice: „Îl vezi pe tipul ăla de pe bancă? E taică-miu. Nu l-am mai văzut de la cinci ani decît în poze!”. „Și de ce nu mergi să vorbești cu el?”, am întrebat eu. Prietenul meu a căzut pe gînduri, era la fel de șocat de întîlnirea aceea neașteptată ca și mine. „Și ce naiba să-i zic?!” Partea stranie e că cei doi semănau ca două picături de apă. Cum o fi să te întîlnești cu dublul tău pe stradă și să nu știi ce să-i zici? Nasol.

Tatăl meu e personaj în aproape toate cărțile mele pentru că – și el recunoaște – e într-adevăr un bun personaj. De fapt, eu nu am un tată, am un Anton. Nu i-am spus niciodată tată, i-am spus Anton de la trei ani, ca o dovadă supremă a prieteniei care există între noi. De multe ori, cînd mă întîlnesc cu copiii care îmi citesc cărțile, primesc aceeași întrebare: „Cine e, de fapt, Anton?” sau „De ce îi spui tatălui tău Anton?”. Nu prea știu cum să le explic, nu vreau să știrbesc autoritatea taților lor, povestindu-le că, de fapt, tatăl meu a fost ca un frate mai mare care, alături de mine, și-a retrăit copilăria de care nu s-a bucurat cînd era mic (a fost unul dintre copiii cu un tată absent, așa că și pentru mine acel bunic a fost un străin). Tatăl meu nu doar să nu se odihnea duminica pentru că nu era obosit, avea la fel de multă energie ca și mine, ba chiar mă încuraja să jucăm campionate de fotbal (cu mingea de tenis) între două uși de pe holul apartamentului nostru meschin socialist, iar atunci cînd cîștiga (ceea ce se întîmpla deseori), lua „cupa”, adică o vază de pe bufet, și se agita cu ea prin casă, bucurîndu-se ca un adevărat campion, chiar dacă vedea că mă oftic. Tatăl meu asculta împreună cu mine discuri cu povești, știam amîndoi pe de rost dialoguri întregi, mă ducea duminica în Herăstrău ca să culegem ultimii trandafiri ai toamnei pentru mama sau mergeam într-o excursie de o zi la munte, la Sinaia sau Bușteni, cu trenul Personal pe care îl numeam „tren de plăcere”. Tatăl meu îmi mînca uneori ciocolata chinezească – o raritate pe care mama o păstra pentru mine, mă supăram, dar îmi trecea repede. Cu tatăl meu aveam discuții despre literatură și despre poezie, despre Nichita Stănescu și Ion Caraion, iar cînd ne plictiseam de aceste discuții, inventam noi propria noastră literatură. Tatăl meu nu a ridicat vocea la mine și nu mi-a interzis niciodată nimic, acum ne certăm mai des, e adevărat, pentru că sîntem la fel și nu ne place să ne oglindim unul în celălalt și să ne vedem mai ales defectele. Tatăl meu a cîștigat mereu ceva mai puțin decît mama, dar niciodată nu a contat acest lucru, ba dimpotrivă, l-am simțit ca pe un om mai liber, mama era cea care muncea mult, așa s-a nimerit. Tatăl meu nu era genul care să-și arate afecțiunea, ca mama, dar mi-a plăcut mereu această distanță camaraderească dintre noi, fiecare cu egoismul lui, fiecare cu ipohondriile și anxietățile lui, la asta chiar l-am moștenit. Tatăl meu iubește mult viața, în toate aspectele ei (ca și mine). Tatăl meu nu a fost niciodată absent sau indiferent, de cele mai multe ori a fost chiar enervant de prezent. Tatăl meu nu curăță cartofi, e adevărat, știe vag cum se fierbe un ou (doar pentru că mamei i-a plăcut să gătească), însă dă destoinic cu aspiratorul și spală geamurile cu pasiune, are chiar calități în acest sens. Tatăl meu bea alcool cu moderație, cînd eram mică mă enervam atunci cînd se pilea un pic pentru că devenea mai vesel decît era necesar (copiilor nu le plac în general părinții abțiguiți, îi sperie euforia aia pe care nu o înțeleg) și acum îmi reproșează că, atunci cînd aveam vreo șase ani, i-am aruncat o sticlă de bere în lac, în Herăstrău, iar cînd trecem pe acolo îmi zice „să mă duc după ea”. Acum însă ne place să bem un vin împreună.

Odată, am fost la o psihoterapeută (cu toții trecem pe acolo, la un moment dat) și, tot scotocind prin trecutul meu și negăsind nimic dubios într-o copilărie relativ fericită (cît se putea în anii ’80), trage ea fericită o concluzie: Asta e! Lipsește autoritatea paternă! Pe bune? M-am gîndit la toți tații autoritari ai colegilor mei de școală, la bătăile cu cureaua și la bietele fete încuiate prin camerele lor de adolescente. Halal autoritate! Nu m-am mai dus la „terapie”. Și bine că mi-am amintit, în timp ce scriam, să-l rog pe Anton să treacă pe la mine și să-mi spele geamurile. Desigur, dacă îi face plăcere.