Liceu, fete, umbre

Școala Centrală, liceul meu din clasa a X-a încolo, era în anii 1980, aș spune, un loc ciudat. Multora li se va părea, probabil, ciudat chiar termenul ales. Dar mi se pare cel mai la îndemînă, primul care-mi vine în minte.

Dacă cineva mi-ar pune astăzi întrebarea – clasică, de altfel – dacă mi-a fost bine la Școala Centrală („Zoia Kosmodemianskaia“ de atunci), aș ezita să răspund. Pentru că nu a fost un loc simplu, ci, mai curînd, unul ambiguu. Cu lumini și întunecimi, nesperate bucurii și depresii avant la lettre. Un loc, după mine, și cu o tentă horror. În ciuda amintirilor îndeobște plăcute de acolo. Dar plăcute nu datorită sistemului. Ci oamenilor care m-au însoțit în trecerea pe acolo. Dar și – sau mai mai ales – eludărilor sistemului. Evadărilor, de multe ori „în masă” și explicite din el. Spiritului de libertate, un soi de hippie întîrziat pe care-l împărtășeam acolo.

Spre deosebire de „Creangă“, unde am fost din clasa întîi pînă la începutul clasei a X-a, cînd m-am hotărît să mă mut de la Mate-Fizică la Filologie, amintirile din „Zoia“ sînt cu mai multe umbre. Poate și pentru că acolo am primit, cum am mai scris, vestea morții tatălui meu, la scurt timp după ce mă transferasem. Chiar în timpul orelor, cineva de la cabinetul directoarei a venit să mă anunțe și mi s-a dat vestea oficial. Cumva, momentul acela și-a pus definitiv amprenta pe viața mea de liceu.

Nu că n-aș fi avut un feeling de la început, de cînd am pășit în biroul doamnei Zdrafcovici, directoarea liceului (care conducea alături de doamna Smeu, directoare adjunctă, care apoi a devenit directoare plină). Eram îmbrăcată, peste uniformă, cu o vestă de scai albastră și la gît aveam o eșarfă roșie cu buline albe. Altfel, eram reglementară. Veneam, se pare, dintr-o lume mai liberă, de la Mate-Fizică din „Creangă“. Directoarea ne-a primit oficial, pe mama și pe mine, ne-a vorbit frumos, ne-a explicat ce și cum, în ce clasă voi fi etc. Totul părea că merge bine, în ciuda locului „ușor” lugubru în care ne aflam: o sală uriașă, în penumbră, din altă epocă. Dar doamna Smeu nu s-a putut abține ca, la sfîrșitul acelui discurs înțelept, să-mi atragă atenția în privința ținutei.

Țin minte cît se poate de bine momentul acela. Care a marcat șederea mea viitoare la „Zoia“. Am înțeles cumva, chiar de atunci, că va fi una amestecată. Care va oscila între lugubru și reguli absurde, pe de o parte. Și căldura oamenilor cunoscuți acolo, a multora dintre ei, și un anumit spirit de frondă mai pronunțat decît în (prea) paradiziacul „Creangă“, pe de alta.

La „Creangă“ fusesem într-o clasă echilibrată, cu un număr aproximativ egal de băieți și fete. La „Zoia“, cînd s-a deschis ușa clasei a X-a B în care eram și am fost poftită înăuntru, s-a revărsat un ocean de fete. Cred că-n viața mea nu mai văzusem atîtea fete laolaltă, atîtea plete fluturînde, bentițe, fuste lungi sau scurte, drepte sau cloche de uniformă, ciorapi albi, bleu, bleumarin, negri ori de culoarea pielii, pantofi de piele, de lac, mai fercheși sau mai scîlciați. Cu toatele venind peste mine, aruncîndu-se asupră-mi ca o mare învolburată. (În care, e adevărat, erau pierduți și cinci băieți firavi.)

La o primă vedere, cele mai multe din fetele astea păreau niște tocilare. Cele din „Creangă“, pe care le lăsasem în urmă, erau mai de lume, mai cosmopolite. Cele de aici mi s-au părut, la o frugală și volatilă impresie, ca dintr-un orfelinat din Anglia victoriană, din romanele surorilor Brontë. Această înduioșătoare conotație livrescă și oarecum melodramatică nu m-a făcut să mă îndepărtez de valul de fete, ci dimpotrivă. M-a determinat să vreau să mă apropii de ele și să le cunosc, cel puțin pe o parte din ele. Ceea ce am și făcut. Unele dintre ele mi-au devenit cele mai bune prietene, pe viață.

Dar despre asta și despre alte paradoxuri „zoiste” voi mai scrie.