Încorsetată de patrimoniu

„– Mi-ai zis Virginia* pentru că am o cameră doar a mea?

– Nu, pentru că ai suveranitatea ei.”

Așa a decurs discuția dintre mine și un bărbat, la un ceai băut în cești din RDG. Am scris deseori că sînt o femeie de secol trecut. Cei șapte ani de-acasă ai mei sînt și ei în secolul trecut. Îi port ca o insignă în dreptul inimii sau îmi ascund inima în spatele lor. Patrimoniul meu sînt femeile din care mă trag și care, majoritatea, nu mai există. Sînt ultima femeie din această istorie de familie, și firul care ne leagă pe toate.

Ce am în comun cu aceste femei? Ciorapii de mătase, parfumul Chanel, preferința pentru bijuterii fine de acum un secol? Dorința de a mă face una cu pămîntul atunci cînd sînt în aer liber, pe dealul unde au copilărit tata și surorile lui? Cochetăria deprinsă de prin cine știe ce albume de familie de demult sau încăpățînarea de a fi tare ca un cui? Romantismul nu a venit în bagajul genetic și l-am căutat la muzeu, la operă și prin aeroporturi, cînd am scăpat de-acasă și am fugit ca o hoinară în străinătate**, într-un alt acasă mai mare, dar asta e doar o iluzie optică, acum am un acasă mult mai mic, fiindcă Berlinul e un mare sat, spre deosebire de București, care e un mic Paris. Martha Bibescu spunea că Berlinul e ca un Brașov, dar dacă Martha Bibescu ar fi trăit azi la Berlin și s-ar fi dus să își facă cumpărăturile s-ar fi izbit la propriu și la figurat de oameni care și-au lăsat acasă cei șapte ani de-acasă atunci cînd au ieșit pe stradă în șlapi și-n pijama și fără să fi făcut măcar un duș.

Moștenire emoțională

Se spune că la fiecare șapte ani ni se reînnoiesc celulele din corp. În primii șapte ani de-acasă am învățat să vorbesc. În următorii șapte, să scriu. În următorii șapte să iubesc, iar în cei de după să pierd. În ultimii șapte să supraviețuiesc celor mai mari intemperii. În actualii șapte, învăț să nu mă mai tem. Femeile din care mă trag mi-au transmis zestrea necesară pentru a mă reînnoi de fiecare dată cînd a fost nevoie. Bunica a fost contabilă la fabrica de țigarete elvețiene. Bunica și surorile ei nu au fumat. Mama a fumat în primii mei șapte ani acasă. Eu m-am apucat de fumat în prima zi de facultate. Fumatul e și el moștenire emoțională, la fel ca frica de cancer sau de pierderea rațiunii, la fel ca nevoia netemperată pentru libertate. Din bunica au rămas bijuteriile și corsetul de mister pe care doar femeile conținute îl au, dar femeile nu mai sînt conținute astăzi, cînd e atît de la îndemînă să ne arătăm desuurile pe TikTok. Dedesubturile emoționale sînt și ele revărsate peste tot. Respectul de sine, care e baza suveranității, cere reținere, dar reținerea nu impune sublimarea definitivă, așa cum political correctness-ul nu ne scutește de la a practica politețea.

Franchețea nemților și politețea românilor

Un bărbat care vorbea foarte mult despre el însuși mi-a zis că sînt foarte misterioasă. Presupun că a zis asta fiindcă în cei șapte ani de-acasă am învățat să ascult cînd alții vorbesc și să nu pun întrebări indiscrete. Am citit undeva că dacă nu poți fi liber, fii misterios: mai bine taci dacă nu ai nimic elegant de spus. Eleganța are picioare scurte la Berlin, chiar dacă mai port tocuri într-un efort de a-mi păstra un alt soi de libertate. Bunica a fost elegantă și plină de secrete, ca o soție de președinte. Alt bărbat, cu care nu am împărțit nici o ceașcă de ceai, ci doar tandrețuri temporare, mi-a spus cu franchețea specifică nemților că sînt foarte înțepată și că n-ar strica să mă mai înmoi. Aș fi putut fi un burete, dar am optat să fiu o piatră și să îi ofer, politicos, bun-rămas. Bunica era reținută, politicoasă, dar plină de căldură. Mama e o femeie rece care, doar atunci cînd anii și distanța dintre noi ne prind pe picior de plecare, scapă cîte o expresie a emoției în asentiment cu tot ceea ce nu ne spunem. Iar eu, ca o veritabilă Vărsătoare guvernată de Saturn și locuind în cel mai saturnian oraș de pe planetă, mă înmoi doar atunci cînd vorbesc cu cineva o limbă doar a noastră sau cînd mă confrunt cu calitatea morții.

Recent am tras o căzătură în baie, așa cum mai cad oamenii vîrstnici și neputincioși. Pentru o clipă m-am confruntat cu viziunea propriei mele dispariții. Nu exagerez dînd crezare ideii că ne vedem toată viața trecînd prin fața ochilor cînd sîntem la un pas de moarte. Nu mi-am crăpat spatele, ci doar corsetul de duritate nemțească moștenită aici, din care zile mai apoi, imobilizată la pat ca Frida Kahlo pictîndu-și fluturi pe propriul corset de gips, au început să iasă molii. La o săptămînă după această palmă a sorții, am mers la un botez. Pe vremea cînd am fost eu botezată se practica tradiția de a pune pe o tavă diverse obiecte din care copilul să-și aleagă destinul. Mi s-a spus că am ales stiloul, perlele și banii. Nesurprinzător, am ales să despachetez acum patrimoniul emoțional, nu atît de frica anihilării, cît de cea de a nu nega că în anii mei aduși de-acasă există nenumărate vieți care trebuie povestite. Unii oameni fac copii, eu scriu cărți, e și ăsta un fel de-a ne perpetua materia. Dintr-o cameră doar a mea cu vedere recentă spre moarte, cu pixul care leagă – sau desface – cu precizia mîinilor cameristelor care legau și dezlegau corsetele doamnelor – firul de păianjen al memoriei –, am scris purtînd perlele pe le-am primit la 35 de ani. „Or să vină și banii”, mi-a zis mama. Adevărul e că nu știi niciodată cînd te lovește Palme d’Or-ul.

* Virginia Woolf, O cameră doar a ei.

** Mark Twain, A Tramp Abroad.

Ioana Cristina Casapu este scriitoare și jurnalistă română, stabilită în Germania. Cea mai recentă carte publicată: Heart Beats – A Memoir of the Millennial Generation on Social Media, 2019.

Foto: wikimedia commons