Literatura: atunci cînd te surprinzi scriind serios

Pe la începutul secolului trecut, surpriza devine brusc o noțiune discutată într-un context literar. Sau de asemenea literar. E vorba despre estetica „spiritului nou” proclamat de Apollinaire înainte de a fi răpus de gripa spaniolă. Cercetătorii arată că termenul e la modă în La Belle Époque, iar un tip uns cu toate alifiile modelor artistice, așa cum era poetul Zonei, nu putea rata termenul. Doar că estetica surprizei nu avea cum să fie ceva serios, ceva care să dureze. Din două motive. Mai întîi, pentru că surpriza arde repede. Ești luat pe sus. De acord. Și apoi lăsat din brațe, dar nu de foarte departe. Îți revii repede. Apoi, pentru că surpriza vine mereu din afară.

Ca să fiu mai precis: ești mai ușor surprins în timpul unei puneri în scenă cum e cea a Mamelelor lui Tiresias – dramă sur-realistă, numită astfel cu un cuvînt compus la fel cum e și sur-priza – decît citind, silențios și singur, piesa lui Apollinaire. Într-o remarcă fenomenologică, Bergson scrie că „oricine s-a eliberat de cuvinte pentru a ajunge la lucruri, pentru a le regăsi articulațiile naturale, pentru a aprofunda experimental o problemă, știe că mintea înaintează din surpriză în surpriză”. Avem de-a face aici cu surpriza omului de știință care rămîne surprins nu de ceea ce citește, ci de felul în care apar, în care se combină lucrurile pe care le investighează. Lucrezi să scoți pe piață un medicament pentru inimă și te trezești cu Viagra. Ești surprins mereu cînd ieși din locul în care te afli, cînd locul cu pricina se dovedește altul (intri într-o gară și vezi pianul la care poți cînta). Plecînd de la literatură, compoziția realității este cea care nu încetează să fie surprinzătoare. (Citatele și referințele din acest paragraf vin dintr-un articol al lui Antonio Rodriguez publicat în 2017 în revista Littérature, „Du nouveau dans la «surprise»? Une notion conventionnelle devenue emblématique de l’année 1917”).

Copiii spun lucruri trăsnite tocmai pentru că mintea lor nu are trasee puțin frecventate. Dar ei vorbesc, și ceea ce spun ei poate fi trăsnit și pentru că sînt puși pe scenă, sînt ridicați pe scaune la înălțimea la care se află capul lui Virgil Ianțu, sînt filmați și pîndiți de părinți în studio. Temporalitatea surprizei este cea a spectacolului, literatura se desfășoară altfel. Estetica surprizei nu durează; surpriza urcă înspre șoc, epatare – burghezul pe care-l șochează/epatează zgomotele și neobrăzarea avangardelor –, sau coboară înspre versiunea ei mai reflexivă, mirarea. Dar ea rămîne o senzație de moment. Războiul, războaiele mondiale (mai apoi) aduc traumă. Surpriza revine la locul ei de condiment al agreabilului și intră, mai apoi, în alcătuirea sloganelor publicitare cuminți. Meriți să fii surprins, de pildă, nu face decît să confirme că e cool să găsești într-un același supermarket truse pentru amenajări interioare, hoodies și păstrăv curcubeu eviscerat.

Literatura – cea „înaltă” măcar – a simțit nevoia să redevină serioasă, și n-a cedat decît atunci cînd simțea nevoia să contrabalanseze evenimente traumatice. Anii ’50 francezi au fost și cei ai „noilor husari”, și cei ai lui Françoise Sagan, nu doar ai existențialismului. Dar apoi, treptat, istoria a ajuns la un oarecare calm. Exploziile au rămas punctuale, cel puțin pentru noi, cei din lumea veche/occidentală. Știm foarte bine că unii s-au lăsat păcăliți de ideea „sfîrșitului istoriei”, la fel de aburitoare ca aceea a victoriei socialismului, cu care de altfel se învecinează. Cine credea, la începutul anilor ’90, că literatura va înainta de-acum liberă de orice determinări exterioare – ca și cum ar exista un interior și un exterior al literaturii –, că indivizii vor citi și vor scrie tot ce vor gîndi – liber – într-o societate liberă, știm foarte bine că se abuza amarnic. Nu numai pentru că lectura literară e una de loisir și de, ca să aliterez, zăbavă, dar pentru că ea presupune o tehnologie și o piață, o infrastructură care, foarte rapid, s-a schimbat.

S-a schimbat odată cu digitalizarea. Probabil că avem atît de mult contact cu imaginea cinetică, încît timpul capătă sens în funcție de dinamica ei. Cărțile au devenit o alternativă de repaus la ecran, un obiect de siestă, așa cum locuitul la țară e o alternativă la trăitul în oraș. Sigur, o alternativă minoră, un respiro, în condițiile unei munci urbane care se desfășoară tot în fața ecranelor și tot la oraș. Lectura cărților în mijloacele de transport în comun este, dacă nu statement, atunci măcar distincție.

Spun asta pentru că mi se pare că atunci cînd alegi cititul, ca practică susținută, alegi un ritm diferit de cel în care, îndeobște, trăiești. E drept că această alegere e tot mai puțin consistentă. Că te poți apuca de citit și primești o notificare pe telefon, lași cartea și iei mobilul și apoi îți amintești că uitaseși cum se numește articolul în care cineva (dar cine?) spune că i-a cerut Chat GPT să scrie un poem despre taxe, și te duci la notițe și apoi te duci pe site (dar între timp sună curierul care ți-a adus fierăstrăul cu care trebuie să tai șurubul prea lung din tăblia laterală a canapelei, și care nu era prea lung cînd ai depliat-o, dar acum cînd vrei să o pliezi la loc este, sună și îl aștepți, vine, iei coletul și zici mersi și el pleacă și te gîndești: oare să te apuci acum de meșterit sau te uiți pe site la ce voiai să te uiți, hm, desfaci cutia să vezi dacă instrumentul e bun și cauți site-ul la care voiai să te uiți, la care te uitai, în sfîrșit îl găsești și te apuci să citești before we look at some poems — why do we even have to ask ChatGPT to write poems, instead of just asking how it feels directly? Because it’s not allowed to tell us how it feels about anything. (We’ll talk about its policy layer later.) For example, how does it feel about the estate tax? I do not have a personal opinion on the estate tax as I am an artificial intelligence and do not have the ability to feel emotions. Dar cine e tipul care face experimentul ăsta, aha, unul Jack Cushman, directorul Library Innovation Lab, un grup care lucrează la intersecția dintre tehnologie, biblioteci și drept la tot felul de proiecte, unul dintre ele se numește Time Capsule Encryption și care te ajută să scrii ceva care nu va putea fi citit pînă cînd – și de către cine – vrei tu în viitor și ești invitat să vezi Github-ul proiectului, adică ce naiba e un Github, tastezi pe Google github meaning și apare așa (traduc eu din engleză acum cu DeepL, am abonament): „o interfață bazată pe web care utilizează Git, un software de control al versiunilor cu sursă deschisă care permite mai multor persoane să facă modificări separate ale paginilor web în același timp. Te apuci să citești despre Git, dar nu, stai, ce dracu’ făceai de fapt mai devreme, parcă citeai și revii la ceea ce citeai, adică ce? „De ce extrema stînga nu citește literatură”, ultimul capitol din Anii ’10, cartea lui Nathalie Quintane apărută la La Fabrique în 2014, capitol care a fost tradus și în engleză și în care poeta-eseista-prozatoarea scrie că scriitorii care denunță (sistemul, capitalismul) o fac tot mai direct, lizibil, sau o fac într-o limbă clasică, frumoasă și corectă care decorează tocmai realitatea pe care ar vrea s-o schimbe, și că astfel denunțul se autosabotează. Quintane are vîrsta nouăzeciștilor, adică 50-60 de ani. Își amintește, în același eseu, că abia în anii ’90 a revenit în limbajul public termenul „colectiv”, și că apoi termenul a ajuns în același timp supraactivat și dezactivat. „Supraactivarea cuvintelor e o sarcină importantă a societății noastre; fiecare pune umărul la asta: tinerii scriitori (deveniți editori, uneori) au uzat și abuzează de cuvîntul colectiv, fără glumă, ca să-și confere o identitate.”

Abia acum am intrat în literatură. Acum, cînd ea ne surprinde, dacă ne surprinde cu ceva, gîndind, gîndindu-se la ea.  

Într-o lume de clickbait-uri, în care exploatarea atenției (de către atenție, mă trage ața să scriu) atinge cel mai înalt grad, într-o lume în care nimeni nu-și mai ține volumele de aforisme și sentințe de Nietzsche sau Cioran la toaletă, pe mașina de spălat, pentru a nu sta degeaba, pentru că de-acum acolo poți vorbi la telefon sau vedea ultimele minute din FCSB-Rapid sau cinci reels pe Instagram, într-o lume în care predictibilitatea pieței financiare e o treabă de secunde („sînt cu cinci secunde mai deștept”, anii ’90) literatura mai poate surprinde, cred, în două feluri. O dată, ca extensie în afara cărții și dincolo de binomul ficțiune/realitate a cazurilor/scandalurilor pe care le provoacă mărturiile, autoficțiunile/biografiile, cu ajutorul rețelelor sociale digitale care capitalizează afect mai mult ca niciodată în realitate. Un subiect fierbinte se trăiește astăzi la o temperatură mult mai mare, iar dacă vorbim despre literatură, timpul de lectură va fi mereu mai lung decît cel de vizionare a unor imagini/film(ulețe). Atît de mare încît, așa cum se spune în franceză, „ajunge la mîini”, adică nu-și mai încape în cuvinte și evadează în act. Literatura, înțeleasă larg, ca text scris pentru a „afecta emoțional”, nu este doar încărcată ideologic – asta era evident de mult –, dar, eliberată de fumul ficțional care o însoțea, poate reconfigura socialul la modul gregar la care lucra istoria/politica (în vreme ce politica-ca-politică se căznește din greu să producă sens).

În fine, sper să fi arătat mai devreme, prin recursul la Quintane, în acest mediu astăzi ușor de aprins, tot literatura poate reuși să recreeze distanța critică pe care tot ea, prin efectul de ecou, o micșorează. Dar asta cu condiția să țină cont de importanța „cunoașterii situate”. Nu există literatură universală și, cred, literatura e „mondială” doar la modul etnografic (sau, fie, estetic, într-un sens istoricizat). Am dat aici exemplul unei scriitoare franceze cu greu traductibile, pentru că mizele ei, deși mari, sînt formulate astfel încît să se adreseze unei decriptări locale, a unui public familiar cu actualitatea franceză. Asta poate face literatura, în măsura în care își acceptă o condiție minoră, aceea a unui limbaj care nu poate fi viu decît în măsura în care acționează „aici”. În rest, cred că filmulețele cu pisici rămîn în continuare cele mai surprinzătoare. Nici mai puțin, dar nici mai mult.

Alexandru Matei este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității „Transilvania“ din Brașov. Cea mai recentă carte publicată: Roland Barthes, mitologii românești (Editura ART, 2017).