Mediul de acasă: „îndrumar” sau „dezorientar”?

Amenajarea vieții urbane determină o condensare a timpului și a spațiului de existență și creează condițiile pentru transformări în interiorul mediului familiei. În mare parte, de la familiile tradiționale numeroase s-a făcut trecerea la familiile egalitariste reduse numeric. Oricare dintre modelele de familie, tradițional sau egalitarist, conduce la consecințe, dintre care unele se vor institui ca avantaje, în sens evolutiv, altele ca dezavantaje. Dacă ar fi existat un model care să aducă toate avantajele și să elimine dezavantajele, nu ar mai exista dezbaterea subiectului creșterii copiilor. În atîtea mii de generații care s-au succedat, nu s-a găsit un prototip ireproșabil. Fiecare mediu familial va contribui la generarea unei anumite patologii individuale, care va fi într-un grad variabil problematică. Maniera de a crește copii care să asigure existențe neproblematice nu există. Cu toate acestea, mediul „de acasă” este spațiul-timp care conturează fundația materialului propriu al fiecărei persoane ce vine pe lume și poartă responsabilitatea construirii unui sistem de repere structurante, care este de dorit să se mențină relativ fixe.

Felul în care rolurile în familie sînt internalizate de copii contribuie la amenajarea organizării psihice. Dacă privim prin acest lornion putem avea o imagine mai clară în privința cauzelor modificărilor de patologie predominante pe care le putem observa în perioada ultimelor decenii. De la predominanța patologiilor de Supraeu prilejuite de modele parentale intransigente și dominate de un principiu patern excesiv de riguros, printr-o lege a tatălui pusă în acțiune în manieră tiranică și rigidă, s-a făcut tranziția la predominanța patologiilor de limită prin absența reperelor de realitate, prin absența internalizării unui principiu de autoritate și a unor limite clare, facilitate de modele de parentalitate egalitariste, care sînt sărace în diferențierile de roluri între părinți și în susținere și trasare de limite în general.

Principiul de autoritate se referă la capacitatea părintelui de a impune ceea ce el consideră că este necesar pentru că asta e responsabilitatea lui, cu mijloace adecvate etapei de vîrstă în care este copilul. Volatilizarea principiului de autoritate creează un spațiu de angoasă dezorganizantă lăsînd întreaga responsabilitate de construcție a reperelor interne în seama copilului. Excesul de autoritate nu este niciodată un exces de autoritate, ci de altceva: de resentimente, de invidie, de nesiguranță, uneori de ură. Acest exces nu are legătură cu „prea multă” autoritate, ci cu prea puțină internalizare a autorității. Lovirea, jignirea, deprivarea și umilirea copiilor nu sînt manifestări de autoritate în abundență, ci modalități de manifestare a incapacității de a gestiona poziția de autoritate. Dacă principiul de autoritate nu se internalizează pînă la vîrsta de cinci ani, ulterior va fi mult mai dificil să se întîmple acest lucru și cu probabilitate scăzută. Principiul de autoritate în relația cu copilul se susține prin respectul reciproc al partenerilor cuplului parental, adică prin faptul că fiecare îl valorizează pe celălalt ca fiind o sursă de autoritate. Altfel, acest principiu va fi permanent subminat de atacurile reciproce ale partenerilor cuplului parental. Aceste lucruri sînt valide și în cuplul parental reprezentat de bunicii copilului.

Există aceste praguri imuabile în dezvoltarea umană care nu permit sărirea etapelor sau prelungirea lor și care sînt fixate biologic, precum este și achiziția limbajului. Se cunoaște cazul copiilor care au crescut în sălbăticie și care nu mai pot să fie umanizați prin achiziția instrumentelor simbolice, dacă au depășit vîrsta de șase ani. De asemenea, se știe că la baza originii limbajului se află muzica vorbirii. Un studiu demarat de cercetătorii de la Universitatea Cambridge (G.M. Di Liberto, A. Attaheri, G. Cantisani et al., 2023) efectuat pe o cohortă de bebeluși relevă importanță universală a ritmului vorbirii, cu rol de eșafodaj în dezvoltarea limbajului și a instrumentarului de simbolizare și creare de sens. Bebelușii învață limbajul din informația ritmică, nu din cea fonetică, în primele luni de viață și ulterior codează sunetele în unități cu semnificație.

Primii ani de viață au ecou de-a lungul dezvoltării ființei umane precum rădăcinile copacului care hrănesc și susțin întreaga structură. Dorința părinților pentru copil este prima resursă pentru o bună stimă de sine a acestuia. Identificarea cu mama este mecanismul care marchează această etapă primordială a vieții în care jocul identificărilor ce au loc între mamă și bebeluș constituie un fenomen de dublă reflexie, care duce la construirea psihismului copilului în același timp în care femeia devine mamă. Stadiul acesta, de cunoaștere protosimbolică, datorită căruia ființa umană învață să se recunoască, are în centru ca mecanism identificarea. Atunci cînd investirea pentru mamă eșuează, copilul devine un depozitar al urii prin identificare proiectivă, un pachet de monstruozități. Shakespeare redă formidabil acest scenariu de viață în Richard al III-lea. Faimoasa formulare „iarna vrajbei noastre” ar putea descrie întruparea lui Richard ca oglindă a urii mamei. De la primul contact cu mama intră în acțiune și „răspunsurile componente” (Ainsworth & Bowlby, 1991) predefinite, care vor forma ulterior tiparele de atașament. Acestea sînt vădite în cea de-a doua jumătate a primului an de viață, concomitent cu problematica legată de constanța obiectului. Acel moment trăit de părinți ca o regresie este esențial: „copilul era sociabil, iar acum plînge cînd se apropie cineva de el”. Ceea ce se petrece este organizarea unui tipar de atașament cu o relație constantă. Cu alte cuvinte, cu cît copilul este mai neputincios, cu atît este mai puțin capabil să aleagă cine îl ia în brațe. În starea de neputință, acceptă orice ajutor vine, lucru care nu mai este valabil cînd crește.

Orice bebeluș va dezvolta în jurul vîrstei de 4-12 luni un atașament față de un obiect care devine crucial pentru el. Dacă inițial își va suge degetul, acesta va fi în cele din urmă înlocuit de un obiect (cum ar fi o jucărie, o păturică etc.) care devine vital, în special înaintea somnului. Acest obiect servește ca o formă sănătoasă de apărare împotriva anxietății și depresiei. Este important ca acest obiect să fie protejat de distrugere sau pierdere și să nu se intervină asupra lui. Renunțarea la acest obiect se va face treptat, în ritmul potrivit pentru copil, altfel există riscul de blocare a dezvoltării psihice a acestuia. Acest fenomen de tranziție (D.W. Winnicott, 1951) este constitutiv pentru dezvoltarea capacității de autoliniștire, funcționare în realitate, joacă și creativitate. De obicei, durează ani pînă cînd acest obiect nu mai este atît de important, iar interesul copilului se va îndrepta către altceva. Această schimbare nu poate fi controlată de către un adult, care crede că știe mai bine. Trecerea se va transforma treptat într-o preocupare culturală, dacă urmează un curs firesc.

Educația sexuală începe de foarte devreme și are la bază respectul pentru corp și pentru ceilalți. Primele informații pe care le primește copilul sînt cele percepute din comportamentul celor din jur. Este necesar ca adulții să fie mereu decenți în preajma copiilor: fără să umble dezbrăcați, fără să vorbească vulgar, fără să îi expună la gesturi sau imagini sexuale. Adulții îngrijitori ai copilului au fără echivoc aceeași atitudine de respect și simț al limitelor ca în fața unui oaspete. Adulții și copiii nu se pot pupa pe gură, nu se pot atinge altfel decît pe frunte, pe umăr, luat de mînă, ținut în brațe în mod tandru, fără atingerea zonelor erogene. Intimitățile corporale cu copilul (nuditate, atingerea zonelor genitale, mîngîiatul corpului, pozele copilului dezbrăcat, expunerea în fața copilului atunci cînd își fac necesitățile etc.) pot fi situate sub umbrela abuzului și pot avea impacte devastatoare asupra dezvoltării unui copil.

Educația financiară începe în jurul vîrstei de șase ani. Pentru a-i învăța pe copii valoarea banilor e necesar să li se vorbească despre prețul lucrurilor (alimente, haine, jucării etc.), despre bugetul lunar al familiei, cît mai concret, în cifre. Este important ca un copil să știe ce sumă de bani e necesară pentru a merge la școală, cît costă hainele lui, excursiile. Cînd unui copil încep să i se aloce banii de buzunar, trebuie sfătuit cum să îi cheltuiască. Copiii învață valoarea banilor cu exemple concrete și prin responsabilizare, nu cu adjective, nu fără limite și nu cu morală. Banii sînt o punte cu realitatea pragmatică, dar nu dau valoarea umană. Rolul banilor de buzunar pe care un copil îi primește, o dată pe săptămînă, este de a-i da posibilitatea să dispună de o sumă după bunul plac. Pe de altă parte, copilul trebuie să știe că nu poate cumpăra tot ce își dorește, dar poate vorbi despre acestea. Lucrurile pe care ni le dorim sînt subiecte de discuții, dar nu toate dorințele sînt realizabile.

Funcția maternă și funcția paternă sînt în mod evident exercitate pe tot parcursul evoluției unui copil de întreg mediul social, nu doar de mamă și tată. Desigur că în familia tradițională, trigenerațională (care include poziția bunicilor), funcția maternă și cea paternă se exercită combinat. Reprezentările „mama” și „tata” se construiesc în minte printr-o îmbinare, nu sînt preluări are rolurilor așa cum ele au fost îndeplinite și exercitate în realitate, ci sînt construcții care folosesc toate influențele, inclusiv cele de la creșă, grădiniță sau cele ficționale din literatură. Prezența generației care o precedă pe cea a părinților este foarte importantă în viața copiilor. A fi bunic nu înseamnă seducția copilului cu mîngîiatul și pupatul, cu jucării cumpărate încontinuu, dulciuri și desene animate și nici mituirea sau șantajul iubirii. La bunici nu trebuie să fie ca la bîlci, fără limite și o sărbătoare continuă. A fi bunic înseamnă să dăruiască nepoților din timpul lor și din suflet, cu răbdare. Bunicii îi învață pe nepoți despre istoria personală, au cu ei conversații interesante despre viață, îi învață despre regulile vieții și le dezvoltă inteligența trezindu-le interesul pentru ceva (lectură, muzică de calitate, artă, istorie etc.). Ei fac împreună plimbări, se joacă, povestesc despre cum trăiau oamenii odinioară, cum se îmbrăcau, care era valoarea banilor.

Rolurile și responsabilitatea celor din jur în viața unui sistem psihic în formare sînt de importanța unei lanterne în întuneric. Oare ce se întîmplă în parcursul unei persoane de se transformă dintr-un copil inteligent într-un adult care nu poate decoda o glumă, un mesaj sau nu poate înțelege raționamente simple? Cum se întîmplă că pe măsură ce mintea umană se formează, anumite părți ale ei o iau foarte repede înainte, pe cînd altele rămîn foarte mult în urmă? De ce uneori gîndurile și sentimentele își pun piedici reciproc și alteori se aliniază? Se știe că afecțiunile cele mai severe sînt cele care pornesc de la un organ în proces de dezvoltare, un organ care are o rană netratată sau care are o rezistență redusă. Aceste aspecte sînt valabile și pentru structura psihică. Din acest motiv, primii ani ai existenței în lume sînt cei mai susceptibili la consecințe nefaste ale șocurilor emoționale declanșate de absențe, de un „prea puțin” sau un „prea mult”, aparatul psihic fiind în dezvoltare, fragil și cu rezistență scăzută.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.