O lume de marginali și/sau războinici

Mai există „cei 7 ani de-acasă”? Ce mai înseamnă ei, în zilele noastre, mai sînt asociați cu buna-creștere? Cît de importanți sînt pentru viitorul adult și pentru felul în care se va descurca în lume? Ducem mai departe acel „așa se face la noi în casă” sau acționăm taman invers?

Fiecare familie are propriile obiceiuri legate de ordinea lucrurilor, de comportamentul la masă și de orele ei, de felul în care se gătește și de varietatea alimentelor, de igienă și somn, de aniversări și sărbători, de primirea musafirilor și planificarea vizitelor. Fiecare casă pare a funcționa după alte legi, iar tradițiile diferă sau se modifică de la o țară la alta, de la un popor la celălalt, de la o perioadă istorică la cea care urmează. Am pornit, în coordonarea acestui Dosar, de la chestionarea influenței pe care obiceiurile casei o au asupra existenței fiecăruia. Autorii care semnează contribuțiile din paginile lui au accentuat felul în care educarea timpurie din interiorul familiei, loc unde se formează deprinderile funadamentale, ar trebui dublată de cea instituțională, au analizat sistemele de educație a preșcolarilor de la noi și din alte țări, au explorat conexiunile care există între cultura alimentară și societate, dar și modul complex în care se formează legăturile de atașament ale copilului cu cei care-l au în grijă.

În primii ani, se internalizează rolurile din cadrul unei familii, se pun bazele stimei de sine, ale educației financiare și sexuale. Un „prea mult” sau „prea puțin” din această perioadă poate avea consecințe nefaste asupra psihicului fragil și neformat al copilului care, ulterior, va duce cu sine oriunde va fi, în lume, patrimoniul familial, bine strîns ca un corset din alt veac.

La jumătatea secolului trecut, copiii erau educați în spiritul respectului pentru ierarhie. Conduita copilului era o mărturie a succesului demersurilor educative ale părinților, care îl învățau, înainte de orice, autocontrolul, nefiind încurajată afirmarea aspirațiilor și nevoilor personale. Ulterior, cercetările neurologice au dus la o reconfigurare a principiilor educative, dar familia nucleară încă poartă cu sine o înţelepciune evolutivă care nu se poate demoda atît de ușor. Rolul ei de educator primar, după cum concluzionează acest Dosar, este astăzi subiect de discuții. Generațiile noi, crescute în vremuri cu acces nelimitat, facil, la tehnologie și la informație, sînt mai pragmatice, mai puțin dispuse să accepte autoritatea, mai rar receptive la valorile părinților, acum desuete. Aceștia din urmă se simt de multe ori depășiți în misiunea lor – oricum imposibilă – de a crește copii care să aibă, ulterior, o existență neproblematică.