Sub imperiul întîmplării Reflecții despre libertate și destin

Trăim într-o epocă în care știința pare a lăsa din ce în ce mai puțin la voia întîmplării și în mîinile hazardului. Aplicațiile tehnologice ale acesteia își propun ca, prin calcul, să reducă neprevăzutul la o serie de modele statistice de predicție, astfel încît să pătrundem din ce în ce mai mult negura viitorului și, astfel, să planificăm cît mai bine acțiunile noastre. În scopul acestui ideal este angajată o bună parte din puterea de calcul a tehnologiei actuale și, cu ajutorul algoritmilor de Inteligență Artificială, omenirea încearcă să restrîngă din ce în ce mai mult domeniul peste care, cu vreo două milenii în urmă, zeița greacă Tyche guverna nestingherită de interferența zeilor și a oamenilor deopotrivă. De la prognozele meteorologice din ce în ce mai exacte pînă la planificarea duratei călătoriilor cu ajutorul aplicațiilor mobile care ne reconfigurează în timp real traseul în funcție de ambuteiajele neprevăzute, pare că omul a declarat un război deschis hazardului și întîmplării, în speranța de a se elibera de capriciile acesteia. Pe scurt, ne dorim ca întîmplarea să fie, în mod paradoxal, „scoasă din calcul” tocmai prin calculare.

Ceea ce ne scapă însă e tocmai faptul că ea nu poate fi, prin definiție, calculată fără rest. Există ceva în constituția omului și a lumii care face ca, în cel mai exact sistem de predicție, să se strecoare neașteptatul, surprinzătorul și imprevizibilul. Atît de strînsă este această legătură dintre om și întîmplare, încît ne duce cu gîndul la faptul că ea este ceea ce ne face, în ultimă instanță, umani. Scăpările noastre individuale, neatențiile sau omisiunile formează niște mici fire de hazard care, la rîndul lor, se împletesc cu scăpările, neatențiile și omisiunile semenilor noștri, astfel încît să facă imposibilă eliminarea întîmplării. Într-un anume sens, țesătura densă de hazard care înconjoară umanitatea este ca o perdea între noi și viitor, ce zădărnicește scrutarea clară a celor ce stau să se petreacă.

Interesant este însă faptul că fiecare societate istorică experimentează și face față întîmplărilor în felul său particular. Este suficient să ne gîndim la exclamația plină de pathos a lui Oedip, făcută atunci cînd țesătura destinului stătea să i se reveleze, pentru a înțelege experiența greacă a omului supus sorții implacabile. „Sînt un copil al Întîmplării” (gr. Tyche), spune el, cînd începe să deslușească șirul de evenimente care i-au țesut destinul. Prin faptul că personificarea cuvîntului care desemna întîmplarea (tyche) a fost imaginată de mitografi ca zeiță a destinului, grecii – și Oedip împreună cu ei – au pus un paradoxal semn de egalitate între întîmplare și destin, între hazard și implacabil. Motivul acestui fapt este acela că țesătura întîmplărilor care pun existența umană pe un făgaș ce nu poate fi părăsit este revelată întotdeauna prea tîrziu sau prea vag. Prea vag pentru că profețiile și oracolele sînt lipsite de limpezime și, cel mai adesea, tocmai încercarea de a le zădărnici duce la împlinirea lor. Prea tîrziu pentru că limpezimea lămuritoare apare abia după ce totul se va fi întîmplat deja. Cu alte cuvinte, experiența greacă a întîmplării este pusă sub semnul retrospecției și ne învață că, cu cît încercăm mai mult să fugim de hazard, cu atît îl facem mai prezent. Experiența destinului implacabil este experiența faptului că ne aflăm sub imperiul întîmplării.

Cu totul altfel stau însă lucrurile cînd vine vorba despre sensul întîmplării pe care îl putem deduce din uzul și etimologia cuvîntului românesc. În DLR (1934) găsim o notă revelatoare în acest sens: „Cuvîntul «întîmplă» face parte din puținii termeni în legătură cu cultul păgîn, păstrați în românește. Augurul roman descria cu bățul pe cer un spațiu, numit «templum», contemplînd zborul păsărilor, care, intrînd în acest templu, se petrecea evenimentul așteptat, întîmplarea”. Răsfoind contextele mai vechi în care apare acest cuvînt, sub grafia „tîmplare”, ne dăm seama că românul experimenta hazardul ca pe ceva ce vine de deasupra și îl apasă cu greutatea sa, fără însă a-l strivi. Chiar și astăzi spunem, cînd sîntem copleșiți de evenimente, că „avem multe pe cap”; cînd cineva vine în vizită neanunțat, el vine „pe capul nostru”; nenorocirile celor dragi „ne apasă pe suflet”; vremurile însele, în funcție de ceea ce ni se întîmplă, pot fi „grele” sau „ușoare”. În toate aceste expresii străbate aceeași experiență augurală a întîmplării ca ceva ce vine de sus, parcă dintr-o altă dimensiune, asupra noastră.

Așa stînd lucrurile, spre deosebire de experiența greacă, aici nu avem de-a face cu o privire retrospectivă căreia i se dezvăluie țesătura destinului ca ceva implacabil, ci cu o așteptare care lasă lucrurile să se întîmple „la vremea lor”, într-un ritm propriu, asumînd povara întîmplării. Omul doar surprinde evenimentul în survenirea sa, îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență, preluîndu-i greutatea. De aceea, așteptarea menționată aici nu vizează ceva anume, fie el și vag definit, ci este o așteptare fără obiect, o deschidere către dimensiunea hazardului, prin care omul, conștient că nu are putere de constrîngere asupra întîmplării, pregătește prin așteptare survenirea acesteia. Dintr-o astfel experiență se dobîndește o libertate față de neprevăzut, pe care știința contemporană a ratat-o pe de-a-ntregul. Ea este dată de realizarea faptului că cea mai sigură și, probabil, singura cale de a scăpa de sub imperiul întîmplării este aceea de a lăsa lucrurile să se întîmple la vremea lor.

Cornel-Florin Moraru, lector universitar la Universitatea Națională de Arte din București, este doctor în filosofie, filolog clasicist și jurnalist cultural specializat în filosofie și neuroștiințe. Cea mai recentă carte publicată (în calitate de coordonator): Existența digitală. Studii de filosofie a virtualității (Editura Eikon, București, 2023).