Post 2024

Pentru ortodocşi e acum a doua săptămînă din postul Paştelui. Catolicii se află în Săptămîna Sfîntă. Anul acesta, musulmanii sărbătoresc Ramadanul între 11 martie şi 17 aprilie. Creştini şi musulmani parcurg aşadar, şi unii, şi alţii, o perioadă de sobrietate, de practică a unui timp care „taie” vertical timpul curent. Postul creştin al Paştelui şi postul musulman de Ramadan au, desigur, logici diferite. Pentru creştini, postul e o lungă pregătire, o suită de trepte către evenimntul morţii-învierii lui Christos. De-a lungul celor patruzeci de zile, persoana şi comunităţile se află în mers, înaintează în sensul sărbătorii, încearcă să se înnoiască pentru a atinge cît mai eficace zenitul ei, darul christic eliberator. Pentru musulmani, luna Ramadanului e sărbătoarea însăşi: celebrează primirea Coranului, a cuvîntului divin. Postul de zi, total, e urmat, după ruga de seară, de mesele comunitare şi de exuberanţa din timpul nopţii. Structura perioadei e diferită: pentru creştini, e vorba despre călătorie şi regim neîntrerupt de călător pînă la polul Învierii; pentru musulmani, e vorba despre alternanţa între abstinenţa diurnă, cu rol de pregătire purificatoare şi bucuria nocturnă pentru Cartea pe care Dumnezeu a coborît-o în taina nopţii. Dar în ambele credinţe, postul înseamnă lucrare de sine pentru a participa la un eveniment care articulează, fondator, condiţia umanului şi actul divin care o recuperează, o atrage în proximitatea Lui.

Acum, în lăcaşuri de cult şi în media, voci ale celor două credinţe vorbesc despre felul cum e de parcurs acest timp aparte. Or, ceea ce spun ele omului de astăzi nu se deosebeşte mult. Cel puţin în Europa (pentru credinţa neacaparată de ritualism şi ideologie), accentul nu cade atîta pe restricţii alimentare şi pe mortificări. Cade pe schimbarea interioară, invită la un examen care pune ceva ordine în viaţa proprie, care slăbeşte ori suspendă legături de care, în mod insidios, persoana s-a lăsat dominată, mărginită, apăsată. Se vorbeşte, de pildă, despre „dezintoxicare digitală”: a renunţa la facilităţile furnizate de telefonul mobil, a te lipsi de convivialitatea artificială ori de propaganda de pe reţelele de socializare, a lua distanţă faţă de ceea ce e informaţie amorfă livrată de Internet. Cum fenomenul „înrobirii numerice” e astăzi acut, a te desprinde, măcar temporar, de atracţia lui e un exerciţiu – practic şi simbolic – de renunţare la condiţionări uniformizante, de concentrare regăsită. Risipirea exterioară poate face loc atunci unei reflecţii cu propriul cap, unei căutări de sens pe raza sărbătorii. Te pregăteşti pentru întîlnirea cu Dumnezeu eliberator printr-un modest efort personal de eliberare, de orientare verticală.   

Se adaugă teme care fac parte dintotdeauna din exigenţele postului: paza adevărului, bunăvoinţa crescută faţă de semeni, grija faţă de cei lipsiţi. Islamologul Ghaleb Bencheikh putea rezuma în Le Monde, 10.03.2024: „Ramadanul îndeamnă la stăpînire de sine, la generozitate în spaţiul cetăţii, la înălţare spirituală”. Creştinii nu se vor împotrivi la o asemenea interpretare a pregătirii pentru sărbătoare. Evreii şi tradiţia ebraică, cu zilele lor de mare post – Ziua Iertării şi Ziua plîngerii pentru distrugerea Tempului – vor încuviinţa de asemenea. De altfel, în Franţa, de pildă, unde diferitele comunităţi sînt, în multe zone, apropiate, timpul postului dă prilej, ici şi colo, pentru ospitalitate interreligioasă, pentru acte comune de caritate. Gesturile antisemite care au răbufnit de cîteva luni încoace în Europa nu şterg gesturile întîlnirii, ale colegialităţii.

Totuşi, cînd spui „post”, asta înseamnă – în timpul lung al tradiţiilor – regim alimentar restrictiv cu valoare religioasă. Înseamnă disciplinare drastică a corpului. Mari figuri ale credinţei – Părinţii pustiei din secolele IV-V, faimoase mistice medievale – îşi datorează în bună parte prestigiul tocmai performanţelor în privaţiune, posturilor eroice pe care şi le impun. Sînt cinstiţi, invocaţi, luaţi drept protectori şi ideal de credinciosul comun fiindcă îmbină elanurile contemplative cu domesticirea aspră a corpului, „ştiinţa cerului” cu reducerea hranei pînă la un neverosimil infimum. Mulţi cercetători au găsit bizară, contradictorie o spiritualitate care pune un accent atît de greu pe corp, care face din el „vedeta” muncilor spirituale. Există însă analişti ai fenomenului religios – Caroline Bynum şi Peter Brown printre alţii – care au o interpretare mai comprehensivă pentru practica marilor postitori. Corpul e tratat cu atîta neîmblînzire pentru a nu fi abandonat în afara transformării spirituale, pentru a participa şi el la persoana înnoită, despovărată de gravitaţia sub care stă omul comun. Omul, în condiţia lui terestră, e menit să se hrănească din materie dobîndită prin trudă, spre deosebire de înger care se hrăneşte din Prezenţa divină. Postul dur, îndelungat era, pentru atleţii lui, un mijloc de a tinde spre condiţia angelică, spre trezia ei neîntreruptă. El rafina lent colaborarea între suflet şi corp, le limpezea pe amîndouă, le întorcea către luminoasa, uşoara condiţie a lui Adam din Paradis. În cuvintele lui Ioan Scărarul (secolul VII, Sinai), citate de Peter Brown (Trupul şi societatea), „tot omul se cuvine să lupte ca să-şi urce lutul, cum s-ar spune, undeva la înălţimea tronului lui Dumnezeu”.

Credinciosul comun nu recurge în genere la un post atît de aspru. Respectă marile posturi ale anului prescrise de Biserică. Alături de efortul spiritual la care e convocat atunci corpul, postul are, în societate, o seamă de funcţiuni derivate. Ordonează, de pildă, economia alimentară anuală a comunităţilor, poate sluji drept marcaj identitar. Tineri musulmani din Occident îşi afirmă astăzi specificul socio-cultural inclusiv prin respectarea practicilor de Ramadan. Cercetătoarea T.A. Voronina afirma, pe baza documentelor din epocă („Le jeûne dans l’orthodoxie russe”, Cahiers slaves 1/1997, că în secolul al XIX-lea, ţăranii ruşi erau foarte devotaţi unui post riguros, erau mîndri de evlavia lor postitoare, blamau intelighenţia liberală de provincie care nu se conforma ei; în plus, socoteau că posturile mai puţin aspre ale catolicilor şi protestanţilor indică inferioritatea credinţei acestora faţă de credinţa „rusă”. Căci postirea în respectul normelor Bisericii devenea, pentru ei, motiv de mîndrie naţională, semn de excepţionalism rusesc. Postul poate ajunge, iată, construct ideologic în care universalitatea Bisericii e absorbită de exaltarea specificului naţional, unde pietatea se combină cu minorarea celorlalte confesiuni creştine. Ceva analog se întîmpla în acelaşi secol în Belgia, unde autori protestanţi ironizau propagandistic permisivitatea crescută a postului catolic.

Afirmare ofensivă a propriei identităţi, condamnare a nonconformistului dinăntrul comunităţii, a culturilor şi confesiunilor din afara ei. Postul poate crea şi el mărginire, poate condiţiona reductiv persoana şi comunităţile. Or, potrivit spiritualilor de pretutindeni, scopul lui e să slăbească, în om, limitările opresive, să pregătească persoana pentru întîlnirea cu un Dumnezeu eliberator.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.