Note, stări, zile - 2

30.03.2024

De multă vreme, simt nevoia să-i dau un semn de prețuire și afecțiune lui Alexandru Călinescu. Distanța dintre București și Iași n-a contat pentru a împiedica apropierea noastră culturală, sufletească și „ideologică”, după cum nici distanța Iași-Paris n-a contat pentru a sabota intimitatea intelectuală dintre amicul meu moldovean și nimbul stimulator al malurilor Senei. Am revăzut, de curînd, un vechi interviu pus la cale de Bernard Pivot, venit anume la Iași pentru a sta de vorbă cu Alexandru Călinescu. Amicul meu era, ca întotdeauna, clar, riguros și destins, fără morgă, fără abuz de certitudini la îndemînă, dar nici fără penumbre prudente, de natură să evite vreo adeziune radicalmente străină convingerilor proprii. Sandu era mereu disponibil, dialogabil, fără să accepte concesii de salon sau de conjunctură. De aceea, cel puțin pentru mine, a-i citi textele nu e o sobră operațiune de bibliotecă, ci o formă de conversație cordială, o plăcere convivială, o „petrecere”. Dar nu numai vecinătatea cărților ne leagă, ci și episoade biografice „încordate” politic, de natură să ne expună riscului. Am fost alături de Mircea Dinescu, pe vremea cînd statutul lui public și viața lui privată erau grav avariate, și am suportat, împreună, consecințele acestei solidarități. N-o spun „spre lauda” noastră, ci doar pentru a ilustra și pe această cale coincidența spontană a felului nostru de a gîndi și de a ne manifesta. Căci n-a fost nevoie să ne consultăm în prealabil, pentru a ne purta cum ne-am purtat...

Alexandru Călinescu și cu mine sîntem mereu de acord în lucrurile esențiale, dar asta ne amuză, nu ne blazează. Bombănim fără afectări apocaliptice, deși nu sîntem scutiți de perlexități și neliniști. Și încercăm să ne salvăm surîsul, mai ales cînd vreo împrejurare curentă ne așază la aceeași masă... Pe scurt, ilustrăm, oarecum resemnați, titlul ultimei cărți publicate de Sandu: Cîteva reacții de bun-simț față de o lume care a luat-o razna... Hai noroc!

10 martie 1972

Am dintr-odată chef să intru în biochimie. Admit: cu o candoare de presocratic. Am sentimentul că încep – în sensul cel mai propriu al cuvîntului – o aventură, al cărei statut va fi uimirea, de vreme ce teritoriul ei este miracolul. (...) Din unghi biochimic, nu ne putem integra în lume decît dacă noi și lumea sîntem realități consubstanțiale. Altfel, rămînem nedigerați, într-o ambianță radicalmente străină. Voi fi, deci, atent la valoarea de „cosmos” a organismului uman. Încep cu o analogie: din perspectiva unui microb, sîntem, de bună seamă, o galaxie. Respirația noastră e, pentru el, o catastrofală furtună, iar pulsul nostru – un tir asurzitor. Nu putem învăța de aici că ceea ce noi percepem, uneori, ca furtună nu e decît un banal acces de tuse cosmică, sunetul inofensiv al respirației unui organism a cărui percepție integrală nu ne stă în putință?

Cu asemenea proaspete naivități intru în biochimie... Călăuza mi-a picat în mînă întîmplător și n-am cum să fiu sigur că e cea mai bună (Leonid Petrescu, Noua chimie a vieții, Editura Tineretului, București, 1968). Dar ce aventură ar fi aceea condusă de o o călăuză desăvîrșită, lîngă care poți dormi liniștit? Prefer lipsa de securitate a drumului accidentat și, cu încărcătura de nedumerire a începuturilor, o iau la drum, imprudent, setos de miracol, scuipînd țărănește în palme, ca pentru a izbi cu sapa...

Începutul e promițător: înțeleg că biochimia se ocupă cu cercetarea chimiei materiei vii, mai exact cu chimia vivificării materiei. Adică: prin ce procedură chimică devine anorganicul organic? Care e substratul vieții? Cum devine materia (minerală) vie? Ocultiștii ar spune: cum se infiltrează „etericul” în „corpul fizic”?

(...) Chimistul american Linus Pauling declară că în corpul uman s-ar afla cca. 100.000 de feluri de proteine, din care astăzi nu cunoaștem încă bine nici zece! Se pare că sîntem o ființă preponderent fluidă. (Mai curînd inconsistentă?) Materia densă ocupă 24 de kilograme din cele 70 ale unui corp mediu. Sîntem cam 65% apă.

(...) Dintre componentele organice ale corpului nostru, cele mai modeste sînt glucidele: 0,7 kg din 70. Or tocmai glucidele sînt izvorul de energie al organismului. Se mai observă că, de la nou-născut la adult, procentul de glucide, lipide, protide și minerale crește. Doar procentul de apă scade. Dar nu uniform. După Lematte și Beauchamp, creierul lucrează în sens invers decît corpul. Cu vîrsta, el se îmbogățește în apă. E groasă! Trebuie să citesc o carte a lui Christian Bénézech (de la Faculatea de Medicină din Montpellier) ca să aflu că, la urma urmei, ființa vie e o părticică din hidrosferă...

Îmi trebuie o pauză. Kant e mai accesibil...