Americana

# The Iron Claw / Gheara de fier (Marea Britanie-SUA, 2023), de Sean Durkin.

Burdușit cu toate artefactele Americii profunde – de la arme la cruci sau fast food –, The Iron Claw reușește să dejoace totuși miza imediată a unei diorame, transformîndu-se într-un obiect mult mai destabilizant. Asta se întîmplă mai cu seamă în prima sa parte, cînd cineastul Sean Durkin (autorul interesantului Martha Marcy May Marlene [2011] și al insipidului The Nest [2020]) pune pe roate mecanica infernală a unei tragedii de familie. După un mic flashback, ne trezim teleportați în America anilor ’80, în mijlocul unei familii numeroase (patru frați) care fac pasul către vîrsta adultă. Un pas mult mai hotărît decît ar fi nevoie, sub impulsul drăcesc al tatălui (Holt McCallany, formidabil), fost wrestler profesionist pe vremuri, care își împinge fiii să aleagă acum aceeași cale, în ciuda înclinațiilor diverse – unul cîntă la chitară, altul se ocupă cu aruncarea discului – care par să îi dirijeze către opțiuni de viață mai sănătoase și mai libere.

Așa începe ciclul distructiv: cu tatăl care pilotează fără drept de apel această navă-fanion a americanei, o mașinărie îndopată cu steroizi, gimnastică de garaj și lozinci primitiv-liberale de tip „Ești cel mai puternic” ș.a. Sub acțiunea acestui pater familias paranoic de inuman – un fel de bot schwarzeneggerian care pare că toată viața a așteptat victoria omului de showbiz Reagan la alegeri –, băieților nu le prea rămîne spațiu de manevră: un „Yes, Sir!” milităresc e tot ceea ce pot îndruga, deopotrivă din obediență și din speranța că rechizitoriul se va termina mai repede. Desigur, ca biopic, The Iron Claw știe prea bine că tot ceea ce pune în scenă ține de ordinul simbolicului: wrestling-ul, această activitate infantil-agresivă perfect absurdă, care așază sportul – deja un domeniu al disciplinei periculos de apropiat de adicție – pe culmea deposedării de sine; filiația, înțeleasă – în siajul altor producții A24, o companie care a pus gînd rău părinților posesivi (vezi filme precum Beau Is Afraid) – ca incubator al abuzului și al traumei; în fine, America, transformată de canadianul Durkin într-o casă de nebuni mare cît o națiune.

Filmul, cu alte cuvinte, nu e inocent: el se grăbește la tot pasul să pară contemporan. De altfel, acest atu al filmului istoric ajunge aici să aducă mai degrabă a limitare: totul pare născut cu gîndul la o lectură actuală, retrospectivă, a ceea ce cîndva părea normal. E toată diferența dintre un film punkist precum Superstar al lui Todd Haynes, despre cultul distructiv al celebrității prin prisma destinului tragic al cîntăreței Karen Carpenter, și The Iron Claw, care nu o dată riscă să își reducă personajele la o schemă prea edificatoare, de dragul unei potriviri cu interpretări psihanalitice simpliste, de tip „victimă vs. agresor”. Așa se face că, deși purtat pe brațe de un casting remarcabil – din rîndurile căruia Jeremy Allen White se distinge cu fizionomia lui de neo-Dustin Hoffman –, filmul sfîrșește aplatizat și oarecum lipsit de strălucire. Blocată pe axa previzibilă glorie-decădere, povestea prinde un anumit curs rutinat, în care fiecare nouă nenorocire abătută asupra familiei, în loc să împingă filmul spre o zonă a excesului cosmic, a implacabilului transcendental, îl dezumflă într-o trecere blazată în revistă a unor trasee biografice.

Este, probabil, și motivul pentru care Durkin a simțit să facă pasul convenabil – dar, în realitate, îndoielnic – de a omite cu totul un al cincilea frate, al cărui parcurs tragic seamănă izbitor de mult cu al altuia. De fapt, The Iron Claw se epuizează într-o desfășurare telegrafică a acțiunii, salvată ici-colo de momente mai puțin „meaningful”, dar care dezvăluie toată butaforia acestei lumi învestite cu asemenea pasiune: la un moment dat, în urma unui meci în care aproape că a sfîrșit scalpat, un wrestler cu pletele însîngerate se aciuează pe lîngă protagonist și îi propune o bere: pentru el, totul era, mai mult sau mai puțin, o glumă. Filmul respiră abia în astfel de momente, cu personajul lui Kevin (Zac Efron), singurul dintre frații Von Erich încă în viață acum, reușind cu mare chinuială să spargă peretele etanș de influență a tatălui, rupîndu-se de el fără să se rupă de fapt, deviind de la traseu cu o delicatețe și o furie reprimată care îl transformă în model. Față de ceilalți, Kevin nu e doar o valoare scenaristică incarnată – e soluția prin care filmul capătă o rotunjime non-declarativă, breșa prin care viața, în fine, poate triumfa, oprind marșul implacabil al ficțiunii cît încă se mai poate.

The Iron Claw rulează în cinematografe din 8 martie.