Despre minte, animalier vorbind

La animalele puternice, cum e privighetoarea de jug (deși ar trebui să i se dea o altă întrebuințare, mai potrivită cu osatura sa și caracterul său integru), mintea e un fagure în care se adună, clipocind, mierea cugetării. La animale din marea familie a rîmei, precum taurii-pepene sau lăcusta cu prosop (a căror putere de judecată abia s-a încropit, dar nu ajunge prea sus fiindcă are consistența unui nisip), mintea e călătoare, nu și-a găsit încă un sediu și nici forma. O vezi ba șovăind între urechea dinapoi și greabăn, ca un vrej fragil, ba atîrnată de picioare sub nas, ca un luceafăr înmuiat. (Și care minte, într-o asemenea poziție, va străluci?) Un animal cu mintea limpede era pe vremuri pavianul aluvionar, numai că acesta și-a închis-o de mult (de vreo două minute), îl deranja la scris din cauza felului ei de a fi: avea mereu ceva de tranșat și asta o făcea să își dea aere de secure. La fel, betonul, care e pe jumătate animal, pe jumătate melodie și care judeca atît de clar în perioada beznei încît puteai citi destine de cinci sute de pagini la lumina judecății lui. Sau broasca roșie a chiuvetei, judecător imparțial (dar întotdeauna fierbinte) al conflictelor dintre simțire și calcul. Animalelor brutale (rața, eșecul, păpădia), puse pe scandal cu orice preț, nu le-au revenit cote-părți cînd a avut loc repartiția minții, ele fiind nevoite să judece instinctiv, pe baza unui raționament extramental. Iar celelalte animale (considerate blajine de către economiști) n-au minte, au doar un început de suflet.

(din Despre, volumul 3, în curs de apariție)